Duminică, 21 Iulie 2019
Duminică, 21 Iulie 2019


Kontakt / Septimiu Borbil: AJUNGE, noi vrem să trăim după rânduiala noastră!

Septimiu Borbil: AJUNGE, noi vrem să trăim după rânduiala noastră!

„Aflați mai întâi că nu mă sinchisesc nici cât negru sub unghie de acei mintoși care, doar fiindcă un om se ridică în slăvi pe el însuși, îl acuză de neghiobie și neobrăzare. Să-i zică ei nerod cât or pofti, dar să recunoască măcar că asemenea purtare șade bine prostiei. Căci este oare ceva mai firesc decât ca Prostia să se preamărească singură și să-și cânte virtuțile?” Așa se exprima acum circa cinci sute de ani Erasmus din Rotterdam, scriind „Elogiul nebuniei sau discurs despre lauda prostiei” și acesta fiind neîndoios adevărul, înseamnă că proștii și nemernicii ne vor chinui în veci.Prostia grăiește

        

Mi-a venit foarte greu să aștern aceste rânduri fiindcă nu pot să nu mă gândesc la umorile ce se vor revărsa și la reacțiile „merituoșilor” ce se înghesuie în primele rânduri. Cu siguranță, aș fi tot tărăgănat, mai ales că de o lungă bucată de timp nu mai trăiesc în Banat, dar am fost recent acasă, la Lugoj și „m-am crușit de ce am vădzut ș-am audzit”. De vreun sfert de veac, mă abat prin locurile copilăriei și juneții mele doar de trei sau patru ori într-un an, așa că sesizez orice schimbare. Din păcate, lucrurile merg din rău în mai rău și dacă situația rămâne neschimbată, după ce se va stinge generația mea, nimeni nu-și va mai aminti de învățăturile moșilor plecați „acolo unge ni-s toți cemați”.
       

În Lugoj am sosit pe la amiază, pe o caniculă de „cie astupai” și m-am gândit că acesta este, de fapt, motivul iritării mele. Din nefericire însă, în zilele următoare a fost și mai rău. Lugojul, odinioară oraș imperial, iar mai târziu, în România Mare, capitală a Județului Severin, împărtășind soarta vitregă a Banatului, involuează. Clădirile ridicate de Habsburgi și mai ales în timpul Dublei Monarhii, cele care alături de Podul de Fier (1902) și de Ceasul electric erau simboluri ale urbei, sunt, eufemistic vorbind, într-o stare de neinvidiat. 

Dacă te mai și îneacă praful verii, simți „gropanele” în care îți frângi mașina, privești „palatele” ce-ți împung ochii la tot pasul, mizeria și buruienile din locurile dosite, mai că-ți vine să zici că te-ai întors în timp, așa… cam pe la 1690, când sultanul a acordat, pentru prima dată în Imperiul Otoman și exclusiv pentru teritoriul Pașalâcului Timișoara, dreptul de proprietate asupra pământului celor ce îl lucrau. Și asta în ciuda mulțimii bisericilor apărute în ultimii ani, ce te îmbată cu aburi de tămâie la tot pasul, ca și cum cele ridicate în trecut de lugojenii de diverse confesiuni n-ar fi fost de ajuns.

     

Puțini mai sunt aceia ce încearcă să-și înțeleagă trecutul. Pe cine mai interesează faptul că Lugojul, pomenit pentru prima dată în timpul regelui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272 – 1290) care și-a condus armata prin aceste locuri, era la vremea respectivă o așezare puternic fortificată, centrul unui areal populat preponderent de valahi/români supuși ai Coroanei Maghiare care și-au păstrat, și prin privilegiile și diplomele regilor maghiari, autonomia până în secolul al XVI-lea. 

Câți mai vor să știe despre diploma din 22 august 1376, prin care Sigismund de Luxemburg (Luxemburgi Zsigmond, Zikmund Lucemburskę) atribuia cetatea Lugojului familiei marilor feudali Losonczy, despre invaziile turcești ce pârjoleau vecinătatea orașului sau de faptul că Ioannes/Iancu/ János/Johann/Janko/Ján de Hunedoara, pe atunci comite al Timișoarei, a întărit în 1440 cetatea cu șanțuri, metereze și palisade, ori că în 1601, Mihai Viteazul, mergând spre Viena, poposește la Hanul Poștei din această așezare. 

Vă răspund tot eu – pe câțiva, probabil tot aceia ce cunosc și faptul că Banatul de Lugoj-Caransebeș și-a continuat existența ca marcă a Principatului Transilvaniei până în 1658, în vremea lui Barcsay Ákos, când a fost ocupat efectiv de turci. Nici când „aduși givanu” despre dărâmarea zidurilor cetății Lugoj (1701), despre Nincu Bălu și Piatra Credinței sau Pacea de la Passarowitz (21 iulie 1718), nu ai mai mult succes. Toți știu însă că, la un moment dat, „or vinit șvabii ș-or pus rânduială”, apoi s-au reîntors și ungurii, iar după Marele Război- „or năpădit viniturile”.


Azi, dacă ceri explicații de la unul sau altul în legătură cu halul de delăsare și degradare în care a ajuns orașul pe care în trecut îl numeam cu fală acasă, invariabil, discursurile presărate cu sudălmi pornite din străfundul rărunchilor înfierează oltenizarea/miticizarea Banatului. Să fie doar atât? Să fie zicala „omu’ sfințește locul” doar o vorbă de umplutură, ca multe altele? Eu mă tem că într-o bună măsură, situația actuală se datorează și atitudinii de tipul „las’ că-i bine”. Năcazu’i că Logoju’ nu este o excepție, acest scenariu suprapunându-se peste întreg Banatul românesc.

Privind în urmă cu trei secole, tot natu’ va pricepe că trei generații de șvabi au muncit din greu – Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot, pentru a ajunge la bunăstarea visată, iar exemplul lor a fost urmat de ceilalți și printr-un efort comun, susținut de toți locuitorii provinciei, autohtoni sau alogeni și prin reformele absolutismului luminat din timpul împărătesei Maria Tereza și ale fiului său Iosif, a luat ființă Banatului imperial, diferit de vechile comitatele ungurești, cristalizându-se patrimoniul ce-i ține laolaltă pe bănățeni, ignorând granițele, etniile, confesiunile sau limbile, pe care noi îl evocăm, numindu-l Rânduiala bănățană. 
        
Eu sper, cu toate că nu sunt convins, că „pră nișcare nu-l vor împinge păcacele” să creadă că instaurarea și menținerea rânduielii în Banat a fost proces presărat doar de momente bucolice și că populația, mai ales localnicii, ardeau de nerăbdare să le facă pe plac imperialilor. Nu! A însemnat, mai ales muncă extenuantă și respect față de legile aspre și „dă nu mă cregeți, gângiți-vi-ți numa” la revolta din 1735 a căpitanul Pero Seghedinaț din Pecica, la „fatala răscoală” (fataler Aufstand, 1737-1739), dar mai ales la pușcăriile și tribunalele ce stau și azi mărturie, veghiind însă la niște legi pe care nu le respectă, în primul rând, „stâlpii comunității”. 

După ce bănățenii au prins cheag, iar codul nescris despre care vorbeam a devenit fundamentul conviețuirii interetnice/interconfesionale și al dezvoltării economice, n-a mai contat că după o vreme Banatul a devenit Dél-Magyarorság sau că Granița Bănățeană a fost desființată. 

Provincia a continuat să progreseze până în momentul în care a fost împărțită, pe baza principiul autodeterminării națiunilor, după Primul Război Mondial. Și de atunci, Dumnezeu cu mila…, cele trei părți în care a fost rupt Banatul au evoluat în funcție de politica pe care o promovau statele ce le-au anexat (mai puțin Ungaria).

Bănățeni cimișeni, lugojeni, gugulani orʼ cărășeni, mă adresez vouă cum doar Uica Petrică Moise a mai făcut-o. Din respect pentru acest mare bănățean, care de o viață se luptă cu inerția și încearcă „să trezească fala din voi”, fiți preț de o clipă sinceri cu voi înșivă și încercați să recunoașteți, măcar în sinea voastră, că sunteți copărtași la îngroparea tradițiilor pentru care și-au dat sufletul „ai bătrâni”. Voi credeți că dacă zbierați pe unde vă apucă „mi-s fălos că-s bănățan, restitutio in integrum ori m .. e București” sau dacă postați, ori de câte ori aveți ocazia, studii anecdotice despre inteligența excepțională a bănățenilor reînvie Banatul imperial? Nici poveste, izbutiți doar să vă integrați în discursul despre lauda prostiei. 


Înțelegeți, până nu e prea târziu că locul nașterii, ca de altfel și etnia, reprezintă doar o întâmplare și că nu poți fi fălos, mai ales atunci când țarina ți-e plină de „buiezi” ce erau foștomoc și-n „anțărț”, doar pentru că ai văzut lumina zilei între Carpați, Tisa, Mureș și Dunăre. Situația se schimbă însă, atunci când omul se raportează la felul în care „cată la lume”, dar privind retrospectiv, în urmă cu doar patruzeci de ani, Banatul nostru de azi a devenit aproape de nerecunoscut, spre „fala” locuitorilor săi.

Neîndoielnic, ruperea Banatului a reprezentat un moment cumplit în istoria provinciei, iar din punct de vedere economic, un factor de regres, fiindcă aceasta fusese concepută ca un tot unitar, dar mersul de rac al teritoriului ce i-a revenit României nu poate fi explicat exclusiv prin această împărțire sau prin modul în care a înțeles Bucureștiul să-l guverneze. E drept că de un secol, frații de pe Dâmbovița dispun discreționar de cea mai parte din rodul muncii bănățenilor și ardelenilor, dar aflându-ne în această situație, mai bine ne-am gândi la acea, hai să-i zicem, butadă despre cel care cere și cel care dă.

Fraților, niciodată nu ați spus hotărât: AJUNGE, noi vrem să trăim după rânduiala noastră! Vă dăm anual „uiumul” stabilit, apărăm și noi România ca orice cetățean al său, dar lăsați-ne să trăim și să prosperăm după cum credem de cuviință! N-ați făcut-o fiindcă este mai la îndemână să „încuni” poarta de la „avlie/voreț” și când ești doar cu ai tăi să începi a sudui „de ăi vii și de ăi morți” soarta nemiloasă, decât să-i iei de piept pe cei ce te calcă pe grumaz. N-ați făcut-o nici în vremea regilor și nici după căderea lui Ceaușescu. 

Despre perioada comunistă vă întreb doar atât: câți bănățeni, dintre aceia ce peste ani explicau rânjind că „părădaisele mai întâi îs verdzi și abia dup’aia se înroșesc” s-au transformat peste noapte în slugile torționarilor timiși de la Centru și și-au forțat părinții și consătenii, punându-le pistolul în piept, să renunțe la pământ? Și de această dată vă răspund tot eu: rușinos de mulți! Ați ales să trăiți așa și acum plângeți după Rânduiala bănățană – sunteți demni de milă!


La 20 decembrie 1989, când Lugojul, urmând exemplul Timișoarei, a devenit al doilea oraș al României din care comuniștii au fost „zogoniți” de la putere, „a crescut herțu în mine” și am fost convins că Banatul va reveni rapid acolo unde îi este locul. Acum zâmbesc cu amărăcine, gândindu-mă la propria-mi naivitate. În cele mai negre scenarii pe care mi le imaginez, mă gândesc că românii bănățeni, despoiați de deprinderile civilizației apusene, se manifestă din ce în ce mai instinctual, așa cum le dictează acel substrat, caracteristic întregii noaste nații, ce ne îmboldește să privim spre „capra vecinului”, să ne consolăm spunându-ne că „e bine și așa”, iar când nimic dintre acestea nu ne mai alină, să ne imaginăm că descindem dintr-un fel de semizei – daci sau cucutenieni, evident, pravoslavnici. 

         

Timp de un sfert de secol, mânați de un spirit gregar ați făcut „prau și pulberi” cam tot. Ați votat ca orbii „bărabări și cibezări”, inițial cu gândul la salamul de soia pe care l-ați împărțit în vremuri de restriște cu domnu’ Iliescu, iar apoi fiindcă așa v-au învățat popii…, invariabil altfel decât ar fi cerut-o Rânduiala bănățană. Politologul Samuel Huntington nu mai e printre noi din 2008, dar dacă ar fi avut prilejul să analizeze rezultatul primului tur de scrutin la ultimele alegeri (2 noiembrie 2014), l-ar fi considerat o dovadă în plus în sprijinul teoriei sale – The Clash of Civilizations (Ciocnirea civilizațiilor), așa că mă întreb, nu fără motiv, dacă nu vă este mai bine în devălmășie?


V-am „căznit” destul și, sincer, simt un gust amar. Vă mai spun doar că Banatul nu a fost niciodată un teritoriu independent, nici măcar în timpul efemerei Republici Bănățene. Mai mult, loialismul dinastic al românilor bănățeni a dispărut complet în 1916, anul angajării României în război. Au preferat să dezerteze în masă decât să lupte împotriva conaționalilor. Pe de altă parte, fiți convinși că dacă nu s-ar fi recurs la soluția de compromis a împărțirii Banatului, situația ar fi degenerat într-un conflict sângeros între români și sârbi. Astfel stând lucrurile, cum credeți că vor putea să ajungă să trăiască la un loc „frace cu frace” altfel decât într-o euroregiune care să-i cuprindă pe toți? 

Aceasta e calea de urmat – o euroregiune transfrontalieră autonomă, incluzând cele trei părți ale Banatului, asupra cărora cele trei state vecine își vor menține suveranitatea. Este un drum lung, pe care însă nu îl veți parcurge niciodată stând în casă, suduind și ignorându-i pe ardelenii ce se află într-o situație asemănătoare.

Originalul vezi AICI





Sus