Joi, 23 Mai 2019
Joi, 23 Mai 2019


Kontakt / Printre vlachii din Serbia – ca acasă

Printre vlachii din Serbia – ca acasă

În Banatul Sârbesc, nu departe de Lacul Impăratului se află localitatea Ecica. Franz Iosef I. a vânat în mlaștina de lângă lac, iar localnicii i-au dat acest nume „împărătesc”. Maghiarii o numesc Écska, sârbii Eèka (Ечка). Nemții – cât timp trăiau în sat – îi spuneau Etschka. Despre ce s-a întâmplat cu populația germană după al Doilea Război Mondial nici astăzi nu vorbește nimeni. Nu își aduce nimeni aminte cu plăcere de deportările de atunci.

Dar nu am vizitat Ecica pentru a dezlega misterul și de a prezenta ororile războiului mondial, ci pentru a mă întâlni cu românii din sat. Mă interesa cum trăiește comunitatea vlachă, cum este să fii minoritar român in Serbia secolului al XXI-lea. S-ar putea să existe unele similitudini în soarta și condiția românilor din Serbia și a maghiarilor din România? Care sunt diferențele? Iată întrebările la care căutam răspunsuri.

Nu aveam nici cea mai vagă idee cu cine ar trebui să stau de vorbă în Ecica. Un lucru era sigur. Trebuie să-l găsesc, să-l abordez pe preotul ortodox din sat. Dar oare unde îl găsesc?
Un localnic ne îndeamnă spre biserica ortodoxă românească. În fața bisericii se află piața. În fața unui birt câțiva oameni consumă bere. Își spun unul altuia ofurile în sârbă și din când în când înjură românește.

Ne oprim pe ulița de lângă biserică, în fața unei vile cochete. Pe casă plăcuță bilingvă. Scrie în română: „Școala Ardelean”.

Oare este atât de mare și atât de trainică influența mișcării naționale al lui Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu, încât a contribuit nu numai la emanciparea spirituală și politică a românilor transilvăneni, a celor de peste munți, ci și la rezistența culturală și spirituală a românilor din Banatul Sârbesc?

Ar fi fost o greșeală să tragem concluzii pripite. (Așa cum din nefericire o fac sau o comit mulți dintre ziariști sau așa ziși jurnaliști care relatează despre maghiarii din Transilvania.)

Numele străzii este: Școala, iar Ardelean este numele proprietarului vilei.

Domnul Nicola Ardelean tocmai se întoarce cu nevasta unguroaică de la oraș, de la Zrenjanin (în maghiară: Nagybecskerek, în română: Becicherecu Mare). Imediat se oferă să caute numărul de telefon al părintelui Gabriel. În timp ce doamna Ardelean răsfoiește cartea de telefon, Nicola ne povestește că părinții lui au emigrat din Oltenia în Regatul Sârbesc. S-a născut întro localitate sârbă în care ei erau singurii români. A învățat în mod autodidact istoria românilor, chiar și limba literară românească. La Ecica s-au mutat la începutul anilor 70. A lucrat pe o navă pe Lacul Împărătesc. Era căpitanul navei.

– Am mânat vaporul... – așa spune.
– Nevasta e unguroaică...
– Da.
– Ați învățat maghiara?
– Înțeleg.
Deoadată își spune părerea și despre istoria satului.
– Istoria îi faină. Tare!
Povestește că cele mai frumoase clipe din viața lui sunt Paștele și Crăciunul, când se duce la biserică și simte că este român.
– De „Crăciuni” și de... când se ciocnesc ouăle... de... – găsește în sfârșit cuvântul – de Paști.

Doamna Ardelean între timp l-a sunat pe părintele Gabriel dar și pe istoricul local Erwin Gazdag. Un sloven cu nume unguresc care trăiește în Serbia și se ocupă și de istoria românilor și bulgarilor catolici din această parte de lume.

Erwin ne așteaptă la ora 10 în fața bisericii. Începe povestea localității. Va termina seara târziu lângă un pahar de bere în curtea castelului Lázár-Harnoncourt.



                                      Castelului Lázár-Harnoncourt. - Ecica (Écska)

Ecica a fost cumparată de maghiaro-armeanul Lázár Lukács în 1781, cel care a început desecarea mlaștinilor din jurul satului.

Primii români au sosit în 1765, iar din ordinul împărătesei Maria Tereza în anul 1767 au venit români din Valea Mureșului. În 1891 trăiau la Ecica 2774 de români, din care au mai rămas în jur de 1000. Românii și sârbii – fiind de religie pravoslavă – au folosit aceeași biserică construită în 1711 și purtând hramul Sfântului Nicolae. Când s-a dovedit neâncăpătoare a fost construită actuala biserică românescă, care însă a fost folosită în continuare și de români – care stăteau în timpul slujbei pe partea dreaptă – și de sârbi, care stăteau pe partea stângă.

Între timp sosește și părintele Gabriel. Slujește la Ecica din 2005. S-a născut într-un sat din apropiere, Torac, iar seminariul teologic l-a urmat la Reșița (a absolvit teologia la Timișoara).

– Nu v-ați gândit să rămâneți în România? – îl întreb pe părintele Gabriel.
– Nu!
– Nici o clipă?
– Poate o clipă, până ce nu am fost apelat ca „sârbul” de colegii mei români.
– Cum este comunitatea românescă din Ecica.
– Bună! Sunt satisfăcut de cum se prezintă. Când am ajuns aici veneau puțini la slujbe, astăzi biserica este plină duminica.
– Câți enoriași aveți?
– Vin la slujba de Crăciun sau de Paști în jur de 70-80 români.
– Vârsta lor?
– Din păcate cei mai mulți sunt de vârsta a treia. Din 2006 ținem ore de religie pentru copii la școală. Astfel vin mai mulți tineri la biserică, împreună cu părinții lor.
– Am auzit că mulți copii români sunt înscriși în clasele sârbești.
– Nu foarte mulți, dar suficienți ca să avem temeri serioase că vor pierde identitatea românească. Este drept că după clasele primare și gimnaziale tinerii noștri pot urma liceul din Zrenjanin doar în clase cu predare în limba sârbă. Și eu am urmat liceul sârbesc. Când am ajuns în seminariul din Reșița colegii mei au râs de mine, degeaba le explicam că vorbesc o română mai archaică...
– Emigrarea cum afectează comunitatea românească din Ecica?
– În deceniile trecute emigrarea constituia o problemă mult mai grea. Astăzi pleacă mai puțini. Deși viața e grea aici în Banatul Sârbesc. La Zrenjanin acum câțiva ani erau mai mult de douăzeci de intreprinderi, astăzi aproape nu găsești de muncă. Dar nu avem unde pleca. Chiar din contră! Se stabilesc români din România în satele din Banatul Sârbesc. Aici o casă o iei cu 2000-3000 de euro. Casă cu grădină, cu livadă. Vinzi casa ta din Timișoara cu 40 000 de euro, iei o casă în Serbia, și trăiești din diferență... La Ecica încă nu au venit, dar poate vor veni...
– Speranțe aveți?
– Problema e că tinerii nu vor să-și întemeieze familie. Anul acesta nu am avut nici un botez. De cincisprezece ori am stat la căpătâiul răposaților... Așa este viața... Dar trebuie să avem speranță și să trăim cu credință.

Ne luăm rămas bun.

Colegul și prietenul meu, caricaturistul din Novi Sad (în maghiară Újvidék), Pál Léphaft îmi spune:

– Văd că v-ați înțeles de minune cu părintele Gabriel.

– Normal. Soarta noastră, problemele noastre, aspirațiile și speranțele maghiarilor din România și a românilor din Serbia sunt aceleași.






Sus