Joi, 19 Septembrie 2019
Joi, 19 Septembrie 2019


Kontakt / Horia Picu: Arborarea unui steag secuiesc înfurie pe mulți peste măsură...

Horia Picu: Arborarea unui steag secuiesc înfurie pe mulți peste măsură...

Un interesant și argumentat articol al lui Dan Tapalagă despre problema Ținutului Secuiesc, apărut pe 15 ianuarie, mă „împinge” să scriu pe tema abordată de ziaristul de la hotnews.

Articolul amintit se încheie astfel: „Oricât s-ar amagi – si maghiarii au [...] aceasta inclinatie spre reverie, spre autoamăgire, trăsătura de caracter pe care ei o numesc délibáb – oricât ar suferi de pe urma Trianonului, istoria Europei nu se mai poate rescrie. Au trecut o sută de ani. Ar fi cazul să se împace cu ceea ce sunt azi, iar statul român ar face bine să-i ajute să-și depășească toate aceste complexe si frustrări istorice, nu să le adâncească încurajând enclavizarea maghiarilor și tendințele separatiste. Acestea nu vor duce la nimic bun, nici pentru noi, nici pentru ei.”

Délibáb pe ungurește e Fata morgana pe românește, adică același lucru spus pe două limbi care sunt obișnuite de secole să conviețuiască, să-și împrumute cuvinte una de la alta. Și oamenii fac la fel: conviețuiesc, indiferent de politica de la București sau de la Budapesta.

Și românii și ungurii din România își imaginează ce bine-ar fi dacă... Dar nu e nimic real din mărețul vis! 

Sau din visul de măreție n-a rămas nimic în afară de délibáb sau fata morgana. Dan Tapalagă zice că Ungaria sprijină cu toate mijloacele ungurii din România. Judecând cu obiectivitate, nu văd nimic rău în a băga în seamă cetățenii care locuiesc dincolo de fruntiere țării. România ce face concret pentru românii care trăiesc în țările vecine? Poate niște flori aruncate pe ape curgătoare, niște poezii, niște cântece și promisiuni care nu se vor îndeplini niciodată.


                                                  Foto: kezdi.info

Secuii din țara noastră se simt cetățeni de rangul al doilea, de aceea stau cu mintea și cu ochii spre discursurile care vin de la Budapesta. Românii, nu toți, dar suficient de mulți nu înțeleg ce rău trebuie să fie să auzi, cu tot felul de ocazii „Noi suntem [...], pe veci stăpâni”. Am pus niște paranteze drepte în locul binecunoscutului cuvânt. Dacă am auzi tot timpul „Noi suntem francezi / noi suntem birmanezi / noi suntem... marțieni”, ne-ar conveni? Dacă unii sunt stăpâni, ceilalți ce sunt? Sclavi, cetățeni de mâna a doua, elemente neglijabile? 

A venit momentul ca fiecare cetățean al acestei țări să se simtă acasă AICI! Egalitatea e pentru toată lumea. Arborarea unui steag secuiesc înfurie pe mulți peste măsură, ca și cum teritoriul pe care flutură steagul ar trece cumva, miraculos și pe neobservate, cu bunuri mobile și imobile peste graniță, sporind și suprafața și populația țării cu care ne învecinăm la nord-vest. 

Limba vorbită de concetățenii noștri secui deranjează pe mulți români. S-a mers până acolo încât am văzut indignare maximă la invitații la dezbateri televizate la propunerea ca pentru secui limba română să fie studiată ca limbă străină. Cum crede cineva că secuii vor înceta să se mai bucure în limba lor, să-și plângă necazurile și să-și cheme mamele în limba lor și o vor face în românește? Ce-i așa de greu de priceput că limba pe care o vorbești acasă e limba maternă și în afara casei orice limbă e doar o limbă străină, mai bine sau mai puțin bine cunoscută?

Am fost în orașul Covasna de mai multe ori până acum. Am putut vorbi românește și nimeni n-a zis că nu-nțelege. E greu să fiu crezut, dar un drum până acolo, o cazare la un hotel, câteva mese la diferite restaurante, niște pastile contra durerilor de cap cumpărate din farmacii, o carte, un pix, niște cumpărături la piață, pot lămuri pe cei care cred că românii sunt într-o continuă suferință pe-acolo. Nu pot uita strădania unui chelner care vorbea românește cu o familie care nu știa nicio boabă de maghiară. 

Când a venit la mine, i-am spus românește ce vreau, dar și pe ungureasca mea puțină pe care o știu. Mi s-a părut normal ca el, dacă se străduiește să vorbească în limba mea, și eu, dacă am posibilitatea (și o am!) trebuie să-l respect și să încerc să vorbesc pe limba lui. 

Prin oraș am văzut pe la balcoane câteva steaguri românești pe care nimeni nu intenționa să le dea jos. Am văzut câteva steaguri secuiești pe care nimeni nu intenționa să le dea jos. Chiar n-am văzut pe nimeni fluturând lângă steag...

Mergeți, stimați formatori de opinii (strâmbe) în Covasna, sau în Sfântu Gheorghe și veți vedea că nimeni n-are nimic cu cei care vorbesc altă limbă în afară de maghiară. 

Am fost în județul Harghita. Peste noapte am găsit cazare la doi bătrâni secui, soț și soție. Domnul a vrut neapărat sa bea o palincă cu mine, doamna a vrut să ne-arate lucrul de mână făcut de ea. Mi-e dor și acum de oamenii aceia. Se vedea pe fețele lor că ne primesc cu brațele deschise. Nu ne văzuseră niciodată până atunci. Noi eram niște oameni care doreau sa se odihnească, ei erau niște oameni care aveau unde să ne primească. Fără politică, fără limbă, fără steaguri. Doar niște suflete...

Când cei care ne conduc vor înțelege că toți cetățenii acestei țări sunt egali, atunci secuii nu vor mai sta cu ochii ațintiți la gura lui Orbán Viktor. Ei doresc să se simtă acasă AICI, la fel cum se simt și românii. 

Ziua de 1 Decembrie bucură pe români și întristează pe ungurii din România. Acesta este un adevăr și trebuie privit așa cum e. Nu putem cere concetățenilor maghiari să fie fericiți la 1 Decembrie. Kelemen Hunor a avut dreptate. Se poate repara totul schimbând ziua națională, că au fost și alte zile importante în istoria acestei țări. S-a mai vorbit despre asta, dar nu s-a făcut nimic. La 1 Decembrie, unii se bucură, alții se-ntristează. Și noi am fi la fel de triști într-o situație inversă. Bine că nu suntem! Dar de ce să fie alții, care sunt poate rudele noastre, vecinii noștri, colegii noștri, prietenii noștri? 

Ziaristul Dan Tapalagă zice că înapoierea economică ar fi una din cauzele pentru care secuii se uită cu jind la Budapesta. Și în acest caz Statul român are responsabilitatea cea mai mare. Maghiarii din România știu că dacă ar pleca în patria lor mamă nu le-ar fi bine. Cei de-acolo i-ar privi ca pe niște străini. „Acasă e locul de unde ne pleacă picioarele, dar nu și inima” – spunea scriitorul Oliver Wendell Holmes Sr. 

A crede că inima ajunge acolo unde ajung picioarele, e Fata morgana, sau Délibáb, depinde de limba în care ne-am născut. 






Sus