Miercuri, 26 Iunie 2019
Miercuri, 26 Iunie 2019


Kontakt / Sper că România nu va avea niciodată un președinte maghiar

Sper că România nu va avea niciodată un președinte maghiar

A devenit mândrie națională faptul, că românii au ales un președinte neromân.
„Nu suntem naționaliști!” se fălesc mulți, „iată că am fost atât de deschiși, încât am ales un președinte neromân în cea mai înaltă funcție!”.

Din păcate însă, parafrazându-l pe Caragiale, sașii noștri sunt admirabili, sublimi, dar lipsesc cu desăvârșire. Etnicii germani ai Transilvaniei, odată cu scăderea numărului lor în mod drastic, s-au transformat brusc în imaginarul colectiv românesc din „hoarda fascistă” – așa cum erau „bozgorizați” adesea sașii care au scăpat de internări în epoca ceaușistă – în reprezentanții lucrului „bine făcut”.

O schimbare de imagine spectaculoasă.

Nu vreau să sugerez că domnul președinte Iohannis sau sașii, în general, nu sunt oameni de valoare, cu mulți membrii foarte valoroși (atenție cu „valorile”: chiar și Ceaușescu îi considera prețioși, vânzându-i statului german), dar sunt convins că la aceste alegeri românii (dar și maghiarii din Transilvania) au votat pe baza unei imagini, a unui mit, din păcate pierdut, sau cel puțin foarte decimat în tumultul entuziast al omogenizării. Mitul german, mitul cetăților săsești, Siebenbürgenul ordonat, înstărit.

Însă trebuie să acceptăm, că din acest furnal al omogenizării cu multe fețe – să fie vorba de omogenizare socială, mentală sau etnică – fiecare națiune din România socialistă („români, maghiari, germani și alte naționalități”) a ieșit la fel de obosită și „omogenizată”. Nu erau națiuni care „rezistau” și alții, care nu. Am devenit cu toții cam la fel. Sibiul anilor 80 era ca și orice alt oraș transilvan cu caracter românesc, săsesc sau maghiar: clădiri triste, culori șterse, oameni obosiți și precauți la vorbă liberă. Cu alte cuvinte: oameni „omogenizați”.

La alegerile prezidențiale foarte puțini l-au ales pe „omul Iohannis”. Cei mai mulți au fost pentru „sasul Iohannis”, cel care, prin însuși limba, cultura și religia sa lutherană garantează oarecum un drum real, chiar obligatoriu spre o Europă cunoscută numai pe la suprafață de masele de oameni din România. Când se vota Iohannis, în fața alegătorilor nu distinsul profesor Iohannis a apărut, ci mitul german, mitul sașilor, care au clădit o civilizație întreagă.

Din păcate însă atunci când vine vorba despre un maghiar ales într-o funcție publică, dinamica lucrurilor funcționează la fel: nici în acest caz nu este luat în considerare valoarea omului, ci originea lui. Efectul se manifestează însă exact invers.

Dacă un maghiar devine primar (căci la președinție, evident, nu putem visa) într-o localitate oarecare, poate fi sigur că, oricât de bine și-ar face treaba, la următoarele alegeri toate partidele politice „românești”, chiar dacă la nivel național sunt dușmani desăvârșiți, se vor coaliza împotriva lui și vor face tot posibilul pentru a-l înlătura. Se trage cu ochiul, spunând colocvial: păi nu-i de-al nostru...

Totuși eu, personal, nu doresc ca România să aibă un președinte maghiar în viitorul apropiat. De ce? Deoarece aceasta ar însemna că și noi, maghiarii am călcat pe urmele sașilor. Ei au rămas o mână de oameni, care nu mai pot avea pretenții pe tărâmul drepturilor colective.

Au devenit minorități simpatice. „ - Luați exemplu de la sași, ei nu au atâtea probleme cu drepturile minorităților” – li se spune adesea maghiarilor. Acelor maghiari, care atrag atenția majorității, că nivelul drepturilor minoritare degeaba este lăudat de majoritari, dacă acesta este considerat precar de minoritatea însăși. (E ca și cum aș explica răspicat unui bolnav, că este bine, și după aceea m-aș enerva, de ce nu mă crede.)

Această minoritate a sașilor este o minoritate care „nu mai face probleme” statului unitar.

Oricum ar fi interesant să vedem, dacă un sas ar fi putut deveni președintele României, dacă el intra în cursa electorală din partea Forumului Democrat al Germanilor din România - FDGR, într-o Românie în care mai există acele teritorii, unde sașii formau majoritate acum un secol (1918). Și desigur, pot pune și întrebarea: cum s-ar fi obișnuit statul unitar român cu ideea, că Pământul Sașilor (Königsboden) și Ținutul Secuiesc își cer autonomie teritorială în cadrul României? O întrebare, la care se poate medita.





Maghiarii încă au puterea să-și spună cuvântul și să-și ceară gălăgios drepturile. Când vor fi și ei o mână de oameni, vor deveni simpatici și ei. O să se spună atunci de aspectul european al orașelor majoritar maghiare de după Primul Război Mondial, și alte lucruri frumoase despre maghiarii dispăruți.








Sus