Miercuri, 12 Decembrie 2018
Miercuri, 12 Decembrie 2018


Kontakt / Lili Crăciun: România prosperă lasă maghiarul să învețe în limba lui

România prosperă lasă maghiarul să învețe în limba lui

De câte ori apare un articol despre maghiari, privitor la dorința lor de a învăța în limba maternă, se găsește câte unul care să spună cu emfază patriotică: „Dacă ești cetățean român, ai o obligație morală să cunoști limba română, să iubești România, steagul și imnul”. 

Până la un punct să spunem că sunt de acord. Asta dacă cei care sunt români din tată în fiu ar cunoaște la perfecție limba română, ar putea să recite fără să se bâlbâie versurile imnului național și ar ști măcar în câteva cuvinte semnificația culorilor de pe steag. 

Plus ceva istorie, aia cu care ne batem în piept când vine vorba despre patrotism. Genul acesta de discuții mă duce cu gândul la găunoșenia unor preoți care nu suportă discuțiile în contradictoriu despre religie, nu admit că sunt fraze care se bat cap în cap în textele religioase, răspunzându-ți la orice întrebare că ești eretic și că Dumnezeu a lăsat religia pentru a ”crede și nu cerceta”, fără să-ți lămurească îndoielile. Sau la mentalitatea de acum două – trei sute de ani când erai obligată să te măriți cu omul pe care ți-l alegeau părinții. ”Iubește-l, maică, este alesul tău!”, ți-l prezentau babele aranjoare. 

Ca și cum iubirea ar putea să apară și să reziste din poruncă sau reguli impuse. 
     

Mă mai scot din sărite și comentariile de genul: „Aveți o grămadă de nebuni care vor segregare” sau „Rușine, am fost în Secuime și n-am reușit să mă înțeleg în limba țării mele”. 

La primul comentariu aș răspunde că da, au și maghiarii din Ardeal nebuni, la fel cum avem și noi, românii, nebuni. Dar asta nu înseamnă că toată nația, fie ea maghiară sau română, este alcătuită numai din nebuni. 

La cel de-al doilea, mă amuz. Eu n-am fost niciodată în situația să merg prin zonele secuiești și să nu mă pot descurca, fără ca să știu limba maghiară. Nu m-a privit nici un ungur cu ură sau dispreț, am primit toate informațiile, chiar dacă uneori cu vorbă mai stâlcită, cu toate că atunci când deschid gura se vede de la o poștă că sunt moldoveancă. Alteori, însă, ungurul pe care l-am întrebat, vorbea la perfecție limba română, mai bine decât mulți dintre conaționalii mei. Poate au fost amabili pentru că eu însămi am fost amabilă? 

Cred că lucrurile trebuie private și din partea cealaltă a oglinzii. Fă o Românie prosperă, lasă maghiarul să învețe în limba lui dacă așa vrea și te asigur că n-o să vrea să fugă dintr-o țară care-i oferă nenumărate oportunități. Te asigur că va învăța de bună voie limba română când își va da seama că vrea să fie medic, inginer sau avocat și în alte zone bogate ale țării, în care oamenii nu vor înțelege limba pe care o vorbește. 

Fă în așa fel încât să nu-i fie rușine să se numească român și ai să vezi că va sta mândru în fața steagului românesc, va asculta cu plăcere imnul și va spune în orice împrejurare că este cetățean român, că țara lui e România. 

Dar când români sadea masacrează limba română, ajungând în Parlament sau în alte funcții și demnității publice cu un bagaj redus de cunoștințe, din care lipsesc taman noțiunile elementare de limbă română și gramatică, când vezi că noi, românii, ne batem joc de pământul pe care declarăm cu emfază că îl iubim, când nu știm decât prima strofă din imn – și aia bâlbâită – , cum putea să impunem maghiarilor să fie patrioți români, să cunoască limba română? Cu forța? Ca să poți educa pe cineva trebuie ca mai întâi să te educi pe tine, să-l înțelegi pe celălalt, să fii tu un model, să știi tu la perfecție ceea ce ceri de la alții.

Câteodată, și în ultima vreme din ce în ce mai des, am momente când nici mie nu-mi mai place România asta nouă. Dincolo de frumusețile cu care a blagoslovit-o natura, România înseamnă și oamenii care o locuiesc. Iar cu fiecare an care trece, cu cât văd și aud mai mult, trăiesc tot mai ades cu impresia că oamenii născuți pe aceste plaiuri – cei mai mulți români, nu-i așa? – iubesc România numai din vorbe, de multe ori și acelea pronunțate sau scrise cu greșeli de ortografie sau de punctuație. 

Prefăcătorie, ipocrizie… sau toate la un loc și mai mult decât atât. La fel ca patriotismul pe care-l afișăm, în timp ce aruncăm pe geamul mașinii punga de plastic sau vorbim cu ”un tramvai/doi tramvaie”. Sau atunci când ne ferim să spunem că suntem din România, aflați în excursii prin alte țări, preferând să stâlcim două – trei cuvinte în engleză sau spaniolă. 




Sus