Joi, 14 Decembrie 2017
Joi, 14 Decembrie 2017


Kontakt / Mândria de a fi bozgor.De 1 Decembrie

Mândria de a fi bozgor.De 1 Decembrie

Am scris, cândva, un articol intitulat chiar așa, „Mândria de a fi bozgor“ (îl tot reiau de 1 decembrie, că văd că e popular). Era despre antrenorul Bölöni László, cel care refuzase colaborarea cu Securitatea, spre deosebire de alți colegi de-ai săi, români verzi. Țin minte că pe atunci antrena în Belgia, la Standard Liege. A făcut rost de numărul de telefon de la colegul meu Daniel Conțescu, cu care înțeleg că se conversează și azi, din Qatar, și m-a sunat să-mi mulțumească. Sincer, m-a emoționat până peste poate.

Dar azi, pe 1 Decembrie, mărturisesc că articolul pe care-l reiau mai jos nu e doar despre un maghiar crescut în România, căruia autoritățile îi schimbaseră până și prenumele, Ladislau!, ca să pară și un pic român. Cumva, e și despre mine. Sunt pe jumătate maghiar. Cu toate astea, azi, de Ziua Națională a țării în care trăiesc, e și ziua mea. Și a primei fete de care am fost îndrăgostit până în vârful urechilor, Alina Simionovici, evreică (e în Israel de mulți ani, azi o cheamă Alona Ashkenazi). Și a unei vecine, Janeta Moreno, evreică și dumneaei (de la izvorul înțelepciunii sale m-am adăpat mulți ani cu nesaț).

Pompos, dar nepatriotard, urez și eu, din partea celor denumiți cândva „naționalități conlocuitoare“, La Mulți Ani toleranți, România! Iată articolul:

Mândria de a fi bozgor

Am citit cum a lăsat Bölöni László, maghiar născut și crescut în România, Securitatea cu ochii în soare. 

Spre deosebire de mulți colegi de-ai săi, el n-a dat cu subsemnatul. Rămâne astfel sportivul căruia i s-a cântat imnul României, iar după ce a învins Italia (una dintre cele mai mari victorii ale fotbalului nostru), toată țara i-a închinat nenumărate imnuri; jucătorul care se putea lăsa oricând de fotbal, deoarece avea o meserie cinstită și absolvise o facultate nu tocmai ușoară, Stomatologia, pe vremea în care nu puțini alți sportivi își făceau studiile la apelul bocancilor; minoritarul care a antrenat cea mai iubită echipă de fotbal a majorității, naționala; fiul devotat, convins că doar mama sa merită atâția bani câți sunt vehiculați în transferurile starurilor din fotbalul mondial.

Laci bácsi – nenea Loți, dacă preferați – mărturisea în GSP: „Securitatea a încercat timp de doi ani să mă racoleze. Era obligatoriu să colaborezi? Numai să mori e obligatoriu, restul depinde de tine. (…). Un președinte de club din București mi-a zis: «Bozgore, nu o să ajungi acasă!». Acest personaj e și acum în fotbal”.

Elegant cum îl știe toată lumea, Bölöni nu-l nominalizează. Nu știu cine e personajul, dar nu mă surprinde folosirea termenului peiorativ bozgor de către cineva care cânta în struna Securității poporului, precum acel om de fotbal. Pe atunci, era o rușine de stat să fii ungur. Așa că dacă Lacika dovedea că dă tare cu șutu-n minge spre gloria sportului românesc, performant de mii de ani pe aceste meleaguri, devenea ca prin farmec Ladislau. La echipa secundă a Internelor, 

Victoria, românizarea cu de-a sila era de-a dreptul comică, de n-ar fi fost tragică. Te chema Székely și te făceai remarcat la Jiul? Venea imediat sora mai mică a temutei Dinamo și te lua cu arcanul. Cu un mic amendament – nu te mai chema, bozgorește, Székely, ci, neaoș, Dan Daniel?! După aceeași logică, fotbalistul Kulcsár ajungea Culcear, să priceapă tot românul că în teren e un patriot și nu unul care vrea să vândă Ardealul, partida, calul sau măcar bunătate de echipament românesc.

Uneori, cuvântul bozgor e folosit pentru a-i desemna pe apatrizi, ceea ce, în plină eră a globalizării, e aproape un compliment, fiindcă așa e un sfert de planetă! Cel mai adesea însă, bozgor înseamnă doar disprețul românului ce rostește această vorbă de ocară față de o persoană a cărei principală vină e apartenența la maghiarime.

Am să vă fac o confesiune. Am naționalitate și cetățenie română. Gândesc, mă port și vorbesc românește cât pot eu de curat. Semăn al naibii de bine cu un român, dar nu sunt în totalitate. Sunt pe jumătate bozgor. Practic, o corcitură. Unde mai pui, m-am născut în altă țară (pe atunci, Cehoslovacia). 

Originea corcită nu m-a împiedicat însă ca la examenul de limbă și literatură română de la Bacalaureat să iau nota 10. Și nu mă oprește să scriu despre mândria de a fi contemporan cu un mare bozgor, ca Bölöni. Nu din solidaritate de gintă și nici pentru că mâncăm supă de agrișe și găluști cu prune. 

Pur și simplu, respect un bozgor care a refuzat să-i toarne atât pe cei ce vorbeau limba oficială a țării sale, cât și pe cei care se exprimau în graiul său matern. Îngăduiți-mi să-i reiau vorba, bună să figureze în orice Dicționar de înțelepciune: numai să murim e obligatoriu, cum trăim depinde de noi.

Vezi originalul AICI




Sus