Marţi, 21 Noiembrie 2017
Marţi, 21 Noiembrie 2017


Kontakt / Lucian Boia – omul care este aproape de a fi omul reconcilierii româno-maghiare

Lucian Boia – omul care este aproape de a fi omul reconcilierii româno-maghiare 


Lucian Boia nu este primul istoric, care formulează adevăruri noi. Rar s-a găsit după 1989 un istoric - sau mai ales un arheolog - care să nu susțină că istoria României trebuie aerisită. Această aerisire în Ungaria a început în anii 60-70, cu apariția lui Nemeskürty István, care nu a rescris, ci a reașezat istoria Ungariei în context european.

Nici Boia nu face altceva. Nu schimbă istoria României, ci pune această istorie într-o altă lumină. Ceea ce scrie de exemplu în citatele de la sfârșitul articolului, sunt adevăruri arhicunoscute. Ba mai mult, niște realități pe care oricare dintre istorici ar putea să le formuleze într-un volum propriu.

În România însă occidentalizarea este foarte lentă. Societatea fiind bolnavă, milioane de semipacienți își caută locul în lumea asta nouă, postsocialistă. Subinformarea fiind maximă, iar presa liberă foarte slabă, nu este de mirare că oamenii își descarcă energiile în ură, în căutarea țapului ispășitor. 

Citatele din Boia, anexate, reprezintă mult mai mult, decât o aerisire a istoriei, a reformulării unor adevăruri sau reașezării unor probleme în altă lumină. Aceste rânduri – și gânduri – sunt primii pași într-un proiect de reconciliere româno-maghiar.

Primul, deoarece toate încercările de până acum au eșuat în felul lor, România trăind mai departe într-o societate profund șovină. 



Șovinismul se întâlnește, desigur și la maghiari. Și la ei are varii forme: șovinismul intelectual, șovinismul colocvial, șovinismul popular, și șovinismul greu. Fiind însă minoritari, fără pârghii în mână, șovinismul lor nu este așa de expus, ca și al societății românești. Desigur, sunt excepții, dar în totalitate punem spune – și aceste lucruri sunt demonstrate și de statisticile Corbilor Albi – că maghiarii sunt incomparabil mai interesați de orice formă a reconcilierii, decât românii.

Mulți, foarte mulți, și-au pus întrebarea cum ar trebui să înceapă o reconciliere profundă între români și maghiari. Unii spun, că nu mai contează sentimentele, trenul s-a dus, ci statul să aplice legile referitoare la maghiari, inclusiv amendarea sloganelor și inscripțiilor jignitoare la adresa unei națiuni.

Alții spun că sentimentele contează, și prima dată trebuie să ne spunem ce ne doare și să ne înțelegem reciproc; după aceea să se aplice legea discriminării. 

Aceștia din urmă dau explicația, că până societatea nu reacționează automat la instigări (cel puțin prin a raporta conturile în pricină) nu are rost să aștepți aplicarea legilor care apără minoritățile de orice fel.


Rândurile de jos reprezintă fără doar și poate o mare șansă de nou început: startul reconcilierii în 2017, trecând în anul 2018 cu conștiința curată: cei care vor să sărbătorească să sărbătorească, să-i ajute Dumnezeu! Cei care nu vor, treaba lor, să-i ajute Dumnezeu!

Acei români, care acceptă aceste formulări, sunt primii români care au făcut pasul spre o reconciliere reală. Până acum toate tentativele de reconciliere româno-maghiare au rămas la nivelul entuziasmului, părțile negăsind acel punct zero, de unde ar putea să pornească și să și sosească.

Noi românii și maghiarii trăim într-o căsătorie forțată. Nu am vrut, dar nașii noștri s-au gândit altfel. Ca și în căsătoriile forțate viața se bazează pe prefacere, ipocrizie, minciună. 

                                                                            ***
„Românii puteau invoca, firește, cum au și făcut, un drept etnic asupra Transilvaniei (populația românească fiind majoritară), dar nu și vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că-i asupreau sau îi discriminau, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră” vreodată Transilvania”. 

„...Transilvania nu se afla însă într-o asemenea situație. Nu aparținuse niciodată României sau vreunuia dintre principatele care formaseră România la 1859. De la începuturile sale statale fusese înglobată în Ungaria și, chiar dacă Ungaria dispăruse, continuase, prin elita sa conducătoare și prin organizarea de stat, să se înfățișeze ca parte a vechiului regat ungar”.

„ Acum, ce vrem, să-i obligăm să se bucure pentru Trianon? E absurd ! Bineînțeles că nu le place Trianonul, bineînțeles că Ungaria a pierdut foarte mult, a pierdut mai mult decât dacă s-ar fi ajuns prin bună-înțelegere la o nouă decupare a frontierelor. A fost o țară învinsă și așa stau lucrurile”.





Sus