Marţi, 17 Octombrie 2017
Marţi, 17 Octombrie 2017


Kontakt / Împăciuitorism și obrăznicii. Plus ce ar putea sărbători maghiarii în 2018

Împăciuitorism și obrăznicii. Plus ce ar putea sărbători maghiarii în 2018

În urmă cu aproximativ 6 luni un fost Președinte al UDMR a declarat că ungurii din România nu au ce sărbători cu ocazia Centenarului. Niciun politician român de top nu a răspuns imediat, s-au dezmeticit unii, dar cu mare întârziere, când evenimentul trecuse. 

Acum Orbán Viktor face turism prin Transilvania, propovăduind Ungaria Mare, dar tot nu reuește să emoționeze pe nimeni din sfera puterii, politicienii noștri se luptă unii cu alții și nimeni nu amendează agresiunile oficialului ungar la adresa României. A trecut o zi de la declarațiile lui și nimeni nu a spus nimic. Oare chiar nu trebuie spus? 


Nu sunt adeptul polemicilor cu Ungaria sau al discursurilor și paradelor naționaliste, am fost singurul oficial român care a fost la lansarea Universității Sapientia și am ținut atunci un discurs din partea guvernului nostru. Am fost la Tunad unde se ”producea” Orbán acum vreo 15 ani, am fost fluierat de vreo 300 de maghiari, dar apoi le-am adus, calm, mesajul nostru ferm. Cred că sunt tolerant și respect minoritatea maghiară din Transilvania. 

Dar ceea ce se face la București în această chestiune, de câteva decenii, este un împăciuitorism periculos. Înțeleg bine că nu trebuie să răspundem la orice agitator din Ungaria care încearcă, mai ales în preajma alegerilor, să creeze un scandal între români și unguri. Însă lipsa de reacție a celor care sunt însărcinați cu gestionarea riscurilor interne și externe și cu relaționarea cu prietenii și dușmanii României este de neînțeles. De unde vine pericolul?

În primul rând, împăciuitorismul nostru tradițional hrănește extremismul lui Orbán și a echipei lui. Cum odinioară Chamberlain și aliații au stimulat expansionismul hitlerist, acum noi refuzăm ocaziile de a afrima poziții ferme, iar Orban și gașca lui nu văd nicio limită, împing continuu spre renașterea unor aspirații autonomiste ale maghiarilor din Harghita și Covasna. Este normal ca ei să forțeze limitele, la fel cum este previzibil că lipsa noastră de reacție le va da un impuls suplimentar.

În al doilea rând, pasivitatea noastră naște un sentiment de abandon în randul multor români din Transilvania, români care se vor radicaliza în lipsa unei insecurități generate de sentimentul că statul român nu face nimic atunci când ungurii vin prin Ardeal cu programe care caută să stimuleze loialitatea față de Budapesta și totodată nesupunerea civică față de statul român. Amintirea celor patru ani de hortysm este încă vie în Ardeal.



Când diplomația noastră răspunde palid unor gesturi de agresiune simbolică arată pe plan internațional că România este un stat slab, ușor de șantajat sau blocat, dincolo de reguli și tratate, iar ceea ce se întâmplă cu intrarea noastră în Schengen este deja o dovadă că nu suntem respectați.

În fine, nu este normal să acceptăm că minoritatea maghiară, reprezentată în Parlament, cu secretari de stat și directori în ministere, chiar și acum când nu este formal în coaliția de guvernare, este supra-reprezentată de Orban Viktor dintr-o altă capitală. Asupra UDMR a existat mereu o presiune de la Budapesta, nu întotdeauna convenabilă pentru liderii maghiari, dar acum se depăsește măsura, iar udemeriștii își pierd susținerea populației pe care o reprezintă, în favoarea lui Orban care pare astfel mai decis, mai puternic, mai ”ungur”. Este normal ca pe măsură ce se apropie alegerile și maghiarii noștri să se îmbățoșeze și să practice o politică mai aproape de extremism decât și-ar dori. 

Revin la declarația, reiterată de atunci de mai mulți lideri ai minorității maghiare, privind motivele sau non-motivele ungurilor de a sărbători de Centenar. De fapt, vin cu aceste rânduri după ce am așteptat ca vreun politician activ să răspundă unei declarații pe care fostul Președinte al UDMR a făcut-o cu privire la Centenarul statului național român, declarație care cred că trebuie, nu neapărat să primească o replică, dar trebuie măcar să nască o dezbatere. Dar în codițiile în care politicienii au poate treburi mai importante sau nu vor polemici cu eternul UDMR, îndrăznesc să fac aceste considerații măcar în numele unor românii care s-au simțit ofensați de respectiva declarație. Faptul că nu mai am nicio funcție politică îmi ușurează intenția, dar mă obligă poate să argumentez mai mult și poate obositor pentru cititori. 

Respect comunitatea maghiarilor din România și pe foarte mulți dintre reprezentanții UDMR. Consider că această formațiune politică a contribuit și poate contribui și pe mai departe consistent la consolidarea democrației în România, la construcția unei societăți inclusive, o societate în care oamenii să se simtă respectați și utili. Cred, de asemenea, că încă mai sunt lucruri de făcut pentru a crea noi oportunități minorității maghiare, pentru expresie culturală și identitară deplină.

Într-o societate liberă, nimeni nu te poate obliga să sărbătorești. Deci consider că aici Marko Bela are dreptate, nimeni nu poate să ceară maghiarilor să sărbătorească altceva decât simt. Pentru a sărbători este nevoie de suflet și iubire față de ceilalți, este nevoie de dorința de a da sensuri mai adânci vieții și comunității. Pentru a sărbători, în societățile multietnice, alături de unii care nu aparțin etniei tale, trebuie să ieși din carapacea egoismului sau a narcisismului colectiv, indus prin proiecte politice create de panica dată de spaima că va veni o zi în care pragul electoral de 5% va fi prea înalt pentru ca politicienii unei formațiuni să-și păstreze demnitățile. 

Ce motive ar avea ungurii din România să celebreze 100 de ani de la constituirea statului român?
Voi expune câteva, cu rezerva că nu te poți pune în locul altuia decât într-o măsură parțială, dar cu speranța că raționamentele mele pot constitui măcar teme de reflecție și ecouri ale unor acțiuni sociale și politice care mereu vor genera feedback și reciprocitate din partea celorlalți. 

Ne închipuim că nu este simplu să fii minoritate etnică. Este adevărat că atunci când cei mulți impun regulile, poți fi uneori dezavantajat, poate chiar și în democrație. Dar dacă liderii maghiari ar face un exercițiu de imaginație, i-aș provoca să își închipuie cum este să fii minoritate timp secole, în condițiile în care ești o majoritate covârșitoare din perspectivă numerică, dar nu ai niciun drept, nici la limbă, nici la religie în fața organizării celor minoritari; gândiți-vă cum este că, timp de secole, românilor li s-au schimbat numele și le-au fost șterse urmele din cimitire. 

Ați văzut vreun îndreptar privind maghiarizarea numelor românești? Nu este editat în întunecatul ev mediu, ci este un produs al începutului de secol XX, cu puțin înainte de nașterea statului național al romanilor, prin decizie administrativă spuneți, indiferent de atitudinile populației. Da, indiferent de atitudinile celor care ne considerau atunci ca națiune tolerată, dar în acord cu atitudinea milioanelor de români și a comunității internaționale, care considera că lumea trebuie să meargă spre egalitate și spre recunoașterea autodeterminării națiunilor, s-a realizat statul național român. 

Maghiarii pot fi multumiți, dacă nu chiar pregătiți de sărbătoare, pentru că românii sunt răbdători și toleranți și uită repede dramele istoriei și criminalii ei. Nu are sens să îi culpabilizăm pe maghiarii de azi pentru crimele strămoșilor lor care au trăit un alt timp istoric și o altă realitate, chiar dacă nicio crimă nu poate fi justificată prin context. 

Dar niciodată nu am văzut vreun oficial maghiar, din România sau din Ungaria, care să-și ceară scuze pentru aceste lucruri sau pentru atrocitățile de la Moisei, Ip sau Treznea, care sunt mai recente decât Trianonul.

Peste tot în lume, după al doilea război mondial au existat momente simbolice de reconciliere, dar niciodată între România și Ungaria, în fapt, între cele două națiuni (dumneavoastră afirmați mereu apartenența la națiunea maghiară). Vorbiți despre perioada comunistă în care limba maghiară a fost redusă la limba de bucătarie, dar nu am auzit vreodată pe nimeni din comunitatea maghiarilor din România vorbind despre îndreptarul ”Cum să maghiarizăm numele de familie”, produs de Simon Telkes, președintele Societății centrale de maghiarizare a numelui, în anul 1898, produs al politicii statului din acele vremuri. 

În următoarea sută de ani numele localităților și maghiarilor nu au fost schimbate de autoritățile românesti sau, acolo unde comunismul a făcut acest lucru, ele au revenit pe plăcuțe. 

Este adevărat, și noi românii ardeleni suferim alături de maghiari pentru că nu avem autostrăzi terminate, însă nu putem ignora faptul că UDMR a fost mereu la guvernare, cu excepția ultimilor doi ani. UDMR a făcut mereu negoț politic cu partidele românești care ajungeau la putere și, de foarte multe ori, politicienii ardeleni erau dezavantajați, în localitatile lor, de alianțele făcute la centru. Alianțele dictate la București, nu de puține ori, ne trădau candidații care se luptau în orașele și satele noastre pentru a-și impună proiecte sau valori politice. 

Maghiarii pot sărbători, chiar dacă vor să fie mai domoli decât la 15 martie, tot ceea ce au realizat după 1989, în parteneriat cu politicienii români, de multe ori cu sacrificii electorale pentru partidele românești, privind revenirea la un regim democratic de recuperare a tuturor drepturilor de către minoritățile etnice. Aveți, eu consider normal acest lucru, învățământ și cultură în limba maghiară, vă bucurați de autonomie consistentă, atât însă cât au și comunitățile românești. 

Cred că mergem spre aprofundarea acestui proces, cred că direcția este spre aprofundarea drepturilor minorităților etnice în România, pe alocuri cred că avem argumente să discutăm chiar despre discriminare pozitivă. Ca sociolog pot afirma, cu suport solid în date științifice obținute pe parcursul a numeroase studii privind relațiile minoritate-majoritate, că, din 1990 încoace, climatul interetnic s-a îmbunătățit destul de mult, chiar dacă acțiunile politicienilor au vizat mai puțin acest aspect, fiind poate mai focusate pe păstrarea atitudinilor extreme și păstrarea granițelor reale sau simbolice între etniile din Europa. 

În județele din zona Harghita-Covasna românii sunt minoritari, dar fiindcă nu au acest statut formal – majoritari fiind în balanța etnică generală, declară că trăiesc o adevărată dramă. Vocea lor nu este auzită nici de către administrația din aceste judete și rareori este băgată în seamă la București. Sunt harțuiti în fiecare zi, li se reduc șansele de a se exprima cultural și identitar, tot timpul sunt îndemnați să plece din acele zone pentru ca să nu distrugă majoritatea demografică maghiară. 

Uneori, din inițiative locale, se refuză investiții străine în zonă, de frica de a nu se aduce forță de muncă de etnie română. Dar, este și vina noastră, a românilor, pentru că uităm prea des de românii de aici, iar ei se simt ca o diaspora interioară. Acești oameni văd că nu li se mai întorc copiii plecați la facultate și, mai ales, asistă neputicincioși la batjocorirea tricolorului și a altor însemne ale statului român. V-au dat foc românii vreodată steagului Ungariei sau celui secuiesc ori le-a calcat cineva în picioare? L-a spanzurat cineva alegoric pe Kossuth sau pe alți sfinți ai maghiarimii? 

În viziunea mea, nici noi, românii, nu trebuie să facem prea mari serbări cu prilejul acestui centenar. Evident, nu putem lua dreptul comunităților de a găsi modalitățile cele mai potrivite pentru celebrare, dar cred că cel mai important lucru este să sărbătorim cei 100 de ani trecuți printr-un nou proiect de societate pentru viitorul secol. Avem dreptul de a ne bucura pentru lucrurile bune și mai ales de a celebra memoria acelor personalități ale istoriei noastre care au facut posibilă unirea tuturor românilor într-un singur stat. 

Avem dreptul să-i celebrăm pe cei care au creat o cultură puternică care ne definește și este pasaportul nostru de ieșire în lume. Dar cred că este și mai important ca la 100 de ani de stat național avem datoria să arătăm generațiilor care vor veni că am înțeles ceva din acest mers prin istorie.

Cred că ar trebui să ne unim elitele într-un proces de analiză și de reflecție critică, urmat de o responsabilă proiectare a României în viitor, pentru ca să nu mai pierdem resurse, să nu mai pierdem ritmul dezvoltării din Europa și să nu mai pierdem populație prin procesele de migrație care ne răpesc ceea ce avem mai bun - resursa umană. 

Ar trebui să ne adunăm toți cetățenii, dincolo de etnie, limbă sau religie, pentru a vedea ce nu merge, de ce nu suntem solidari, de ce nu ne respectăm între noi și de ce ne pierdem câteodată toată credibilitatea în relațiile cu partenerii externi. Elitele noastre românești și maghiare ar trebui să lucreze împreună, în deplin climat de respect reciproc, pentru a construi scenariile unui viitor împreună dacă acest lucru nu va fi considerat de maghiar ca fiind o agresiune la adresa visului autonomist.

România secolului următor este mai importantă decât amintirea ultimului secol și chiar mai importantă decât orice sărbătoare. Pentru ca acest proiect să reușească, toți cetățenii trebuie să se regăsească în el. 

Poate că nu ne-a ieșit chiar cum trebuie în prima sută de ani, noi, românii ar trebui să văîndemnăm să încercăm să facem un parteneriat cinstit pentru următoarea sută de ani.

Maghiarii pot sărbători că au rămas aici și că nu i-a izgonit nimeni, dacă acesta este un capital politic la care se cuplează și UDMR. Sunt în Transilvania, pe pamântul moșilor și strămoșilor voștri, și românii, în majoritatea lor, recunosc și respectă acest drept. Orice român de bună credință nu cere nimic altceva decât un lucru simplu: ca maghiarii să respecte Constituția statului român, cea care acordă drepturi egale pentru toți cetățenii ei, dincolo de etnie, vă face egalii noștri, și cred că acesta este un lucru normal. 



O mare parte dintre eșecurile din ultimii 27 de ani de proiect comun sunt și consecințele lipsei de coeziune și de atașament la un proiect comun, ale lipsei asumării și responsabilității. Dezbinarea dintre politicieni și dintre partide a fost o cauză a eșecului, reluarea cu fiecare guvernare a acelorași proiecte și respingerea a tot ceea ce s-a făcut în guvernările anterioare a fost o pierdere de resurse la care au participat și maghiarii, după cum recunoștea fostul Președinte al UDRM. 

În cea mai mare parte din ultimii 27 de ani care au trecut UDMR a fost partener la guvernare, maghiarii au avut miniștri și viceprim-miniștri. Da, avem un sistem educațional sub nivelul la care ar trebui să fie, dar dacă școlile și universitățile în limba maghiară și universitățile au rezultate mai bune, îi așteptăm pe maghiari să lucrăm împreună și să veniți să valorificăm expertiza lor. 

Dacă administrația maghiară din județele unde sunt majoritari este mai performantă și mai modernă, ei pot aduce acest plus proiectului de țară. Dacă au drumuri mai bune sau păduri mai ecologic gestionate, îi așteptăm să împărtășească experiența pe care o are comunitatea maghiară și suntem deschiși să acceptăm sfaturi și critici. Dacă vor veni cu aceste contribuții, atunci sunt sigur că vom analiza și noi, poate cu mai multă deschidere, noile trepte ale autonomiei pe care o cer maghiarii în toate domeniile. 

Eu cred că că românii și maghiarii mai au încă obiective comune, nu diferite, în România. Dacă elita maghiarimii refuză invitația la sarbatoare și festivism, atunci sper că politicienii îi vor invita la nașterea unui nou proiect de tară. Comunitatea maghiarilor din România, prin politicienii competenți pe care îi are, poate participa la concepția unui proiect în care românii, mai ales cei din Transilvania, să nu fie excluși? Vom putea face împreună, presupunând că acceptați că am avea obiective comune, refacerea statului de drept, dezvoltarea unui sistem solid de educatie, un sistem sanitar modern, fără ca să facem segregare în țcoli sau în spitale? 

Am putea gândi împreună institutii sau organizații în care fiecare își vorbește limba maternă, își promovează propriile valori, dar românii și maghiarii să aibă dreptul de a fi împreună, dacă asta își doresc, și nu separați mereu, cum doresc politicienii, în țarcuri etnice – mici rezervații unde se cultivă voturile etnice. În secolul XXI oare putem gândi în România proiecte care să ne unească nu doar proiecte menite să ne separe? 

În consecință, maghiarii pot face cum îi îndeamnă conștiința în anul de sărbătoare a Centenarului. Pot refuza festivitățile, dacă asta le este vrerea, dar dacă refuză participarea la un nou priect de societate, dar și sarcinile autoasumate ale aplicării acestui proiect, atunci nu vor avea căderea morală să ceară prea multe de la o Românie pe care o resping și care ar trebui să le ofere ceva ce nici măcar nu putem fi siguri că își doresc cu adevărat. Nu pot cere mai mult niciodată acestei țări dacă își doresc doar o Românie segregata, divizată sau ruptă în bucăți de utopii milenariste sau vise create în capitala Ungariei. 

Revenind la evenimentele recente, împăciuitorismul nostru nu poate fi ușor înțeles. Eu îi cunosc pe majoritatea politicienilor de vârf și nu îi bănuiesc de lipsă de patriotism și nici pe departe că ar fi trădători, cum uneori spun oamenii enervați de corupție sau de alte aspecte ale vieții politice. Au alte defecte, nu cred însă că trădarea sau lipsa patriotismului ar fi asumate conștient. Dar pot fi lucruri care să facă mai mult rău unei națiuni decât lipsa unui sentiment al datoriei față de țara ta: lipsa de curaj sau evaluarea politică greșită a unei situații. 

Sau excesul de calcul ori ideea de a nu răspunde la provocări, o maximă vulgară moștenită de spectrul politic românesc și pe care toți o repetă ca o mantră. Una este să nu răspunzi la provocările care te pot pune într-o situație de vulnerabilitate și alta este să ai inteligența de a nu pierde teren în conflictele simbolice sau a nu pierde momentul declanșării unui conflict care te poate pune în ofensivă și într-o poziție dominantă. 


Concesiile oarbe pe care le facem și împăciuitorismul moale al Bucureștiului s-ar putea să ne coste foarte mult în viitorul chiar foarte apropiat. 

Originalul vezi AICI




Sus