Miercuri, 13 Decembrie 2017
Miercuri, 13 Decembrie 2017


Kontakt / Ungurii, exemplul preferat al românilor din Cernăuți

Ungurii, exemplul preferat al românilor din Cernăuți

De câte ori mi se ivește prilejul de a sta de vorbă cu românii minoritari într-un alt stat, fac din dialoguri un fel de joc. După modelul așteptărilor pe care am observart că le au unii români din țara noastră de la minoritari, îi întreb pe toți cei de dincolo de granițe despre atașamentul lor față de statul ai căror cetățeni sunt, despre plăcerea de a vorbi limba statului respectiv și despre emoția de a asculta imnul acestuia ori de a participa la ceremonii prin care se celebrează cine știe ce eveniment istoric. 

De fiecare dată, reacția este aceeași cu a româncei din Transcarpatia, despre care am mai scris la un moment dat și care m-a întrebat oripilată „Cum să mă simt ucraineancă, dacă eu sunt româncă?!”


                         Mirela Cara zis Ildikó în fața LIbrăriei Românești din Cernăuți...

Cum era de așteptat, am regăsit nevoia menținerii identității de român, cu tot ce înglobează ea, și la românii din Cernăuți. „Eu, ca român, bineînțeles că valoarea spirituală o văd în România, nu în Ucraina. Nu din răutate. Eu cu mare drag mă contactez cu valorile culturale ucraineene, cunosc limba ucraineană, care mă ajută să apreciez, să analizez, să citesc și să mă bucur de ce cunosc, dar totuși eu rămân român. Din păcate, aici nu se va face niciodată ceva românesc de performanță în care eu, ca român, să mă pot promova”, mi-a mărturisit cu sinceritate unul dintre oamenii pe care i-am întâlnit de curând la Cernăuți. 

        

Românii uitați de societatea română. Aviz amatorilor patriotzi: cu albastru sunt românii, nu ungurii...

Principalul impediment, când vine vorba de afirmare și promovare a identității minoritarilor din Ucraina, îl constituie lipsa de reprezentare. La ora actuală, pe teritoriul statului vecin nu există partide alcătuite pe principii etnice. Există doar asociații, cu precădere culturale, care luptă, prin pârghiile de care dispun, pentru conservarea identității. 


Profesorul Aurelian Lavric, zis Corbul Uriaș din Chișinău, vorbind bucovinenilor despre Republica Moldova, care ar trebui să deschidă un consulat la Cernăuți. În stânga sa, îngândurat consulul  României la Cernăuți, Edmond Neagoe.

În contextul în care o lege ce ar putea interzice învățământul în limba maternă este pe punctul de a fi promulgată de președintele Petro Poroșenko, românii din nordul Bucovinei își pun mai des ca niciodată problema pericolului de asimilare, care, în opinia lor, ar fi cu mult mai mic dacă ar fi reprezentați mai bine și dacă ar ști să insiste asupra problemei așa cum consideră ei că o fac în general maghiarii. 


             Vasile Bâcu, Mirela Cara  și Corbul Alb: Csaba Szabó, alias Doru Zimmezum

„Asimilare? Da, avem această îngrijorare. Problema noastră este că scade numărul școlilor în limba română. Este la mijloc și problema demografică - lumea n-are când face copii - dar este și o problemă de atitudine. Există și la noi, de pildă, apartenența la România, dar nu este un sentiment așa de pronunțat ca la maghiari. 

De altfel, întotdeauna când vorbim noi între noi, îi dăm ca exemplu pe maghiari. Noi suntem câteodată mai nepăsători, ne mai lăsăm, pe când ungurii sunt mai principiali în chestia asta și, de multe ori, între noi spunem 'Uite, domne, ăștia știu să-și promoveze valorile, să își păstreze identitatea și să lupte pentru ea! '”, mi-a mai spus în mod surprinzător interlocutorul meu. 


                                   La lucru... Cafeaua face bine înaintea unui interviu...

Între exemplele pe care mi le-a dat, cu privire la diferențele de comportament dintre români și maghiari, unul mi-a rămas definitiv în minte, căci vorbește clar despre vehemența și tenacitatea cu care ungurii își apără drepturile și interesele, îndeosebi în spațiile în care sunt minoritari. „De exemplu, în perioada sovietcă, ziarul nostru, 'Zorile Bucovinei', avea un tiraj de 20 de mii de exemplare, iar în Transcarpatia ziarul ungurilor avea un tiraj dublu, de 40 de mii. 

De ce? Pentru că ei se abonau și câte patru în familie numai ca să susțină ziarul, să îl ajute să aibă tiraj mare. Noi, românii, făceam cum ni se impunea. Dar maghiarii păreau hotărâți să reziste orice-ar fi, cum fac și în România. Iar noi asta apreciem la ei în mod deosebit și chiar îi dăm mereu ca exemplu”, a subliniat interlocutorul meu, punând pe i un punct care ar putea deranja mulți așa-zis patrioți de pe meleagurile noastre. 






Sus