Miercuri, 20 Septembrie 2017
Miercuri, 20 Septembrie 2017


Kontakt / Buzduganul lui Hunyadi

Buzduganul lui Hunyadi

În frumosul județ Hunedoara se găsește localitatea Zeicani, care sute de ani a fost un adevărat loc de pelerinaj istoric, frecventat de toți care știau de ce bat clopotele bisericilor la ora 12 în lumea creștină. Da, este vorba despre Hunyadi János, guvernatorul unei Ungarii puternice – o țară care era practic în acea perioadă bastionul creștin al Europei.

Acest Hunyadi János este cunoscut în Europa, ca unul din salvatorii civilizației creștine, erou al mai multor bătălii importante, ba chiar cruciale, mai ales dacă ne gândim la victoria de la Nándorfehérvár (în istoriografia română: bătălia de la Belgrad). Datorită acestei victorii se trag clopotele în bisericile creștine la ora 12. La unguri se numește „déli harangszó”, adică „clopotul de prânz”.

Acest Hunyadi János provine dintr-o familie de vlachi, deci și fii săi – László si Mátyás – sunt numiți pe drept eroii vlachi a unei Ungarii, care pe vremea aceea apăra Europa de invazia turcilor.

Acești trei – Hunyadi János, Hunyadi László si Hunyadi Mátyás – sunt personaje istorice al căror nume sună familiar și în maghiară și în română: Iancu de Hunedoara, Ladislau de Hunedoara, Matia Corvinul.


Iancu de Hunedoara este un adevărat mit. Iancu de Hunedoara apare în cele mai importante poezii patriotice din cultura maghiară și română. Iancu de Hunedoara este un erou comun al maghiarilor și românilor .

Dacă cei din occident ar avea un astfel de erou, toate orașele unde a poposit vreodată, toate câmpurile de luptă unde a luptat ar fi centre turistice, cu memoriale bine întreținute, unde turiștii pot asculta ghizi pregătiți și pot cumpăra suveniruri, cărți poștale...

Aceste gânduri trec prin capul meu întotdeauna, când urc pe lângă ruinele monumentului de la Zeicani, un monument ridicat de statul maghiar în amintirea răsunătoarei victorii de la Zeicani, unde armata Ungariei condusă de Iancu de Hunedoara a învins cu cei 15 000 de oameni ai săi armata beglerbegului Sehabeddin, formată din 80 000 de luptători.

Pe acest monument – care s-a numit o bună perioadă „Buzduganul lui Hunyadi” – scria următoarele:

„Hunyadi János tizenötezer vitézével, az 1442-iki szeptember 6-án e szorosban verte szét Sehabeddin beglerbégnek Erdélybe nyomuló nyolcvanezer főnyi hadseregét. A dicső fegyvertény örök emlékéül állíttatá ez oszlopot Hunyadvármegye közönsége a honfoglalás ezredik évében.”

În traducere:

„Iancu de Hunedoara cu cei 15 000 de viteji ai săi în acest defileu a zdruncinat la 6 septembrie 1442 armata intrusă a beglerbegului Sehabeddin. Acest obelisc a fost ridicat de oamenii comitatului Hunyadvár pentru a comemora această victorie strălucită cu ocazia împlinirii a o mie de ani de la Descălecat (1896 – n.r.)”


„Buzduganul lui Hunyadi” de la Zeicani a rezistat tuturor timpurilor grele de la 1896 până la 1992. A rezistat celor două războaie mondiale, schimbării granițelor, schimbărilor administrative majore. A fost un exemplu pentru a demonstra lumii întregi că da, se poate conviețui pașnic – între români și maghiari există poduri și punți puternice, care nu pot fi distruse de nici o viitură istorică.

Apoi a sosit vremea democrației originale din România și a sosit anul 1992, când antimaghiarismul își lua din nou amploare în Transilvania și în fața obeliscului au apărut niște muncitori cu un buldozer și au început să distrugă monumentul. Cu ajutorul buldozerului au reușit prima dată să smulgă buzduganul, apoi – cu o muncă grea, transpirantă – să distrugă și soclul obeliscului.

Buzduganul a fost văzut după aceea rezemat de o anumită clădire, după aceea aruncat în baltă...








Patrioții neidentificați nu au fost găsiți, deși proprietari de buldozeri nu erau prea mulți în zonă și nici muncitorii care participau la această acțiune patriotică mai aparte nu puteau apărea din senin așa de bine organizați și calificați în demolări de construcții.

Eu am filmat în locul obeliscului distrus in anii 90 și silabizam tăcut ce scria pe o porțiune aruncată alături: „Hunyadi János tizenötezer vitézével, az 1442-iki szeptember 6-án e szorosban verte szét Sehabeddin…”

Da, era o porțiune din obelisc, care zăcea între arbuștii care au invadat între timp locul devenit pustiu. Țin minte, că trebuia să cobor după câteva minute de la rămășițele “Buzduganului Hunyadi”, deoarece locul era folosit ca Wc public și în arșita de august bucățile de hârtie igienică roz dădeau un aer foarte greu – la propriu și la figurat – amintirii lui Iancu de Hunedoara.

Au trecut anii și s-a curățat locul de arbuști.

Mă întreb: ce mesaj poate avea acest loc istoric pentru tineret, sau chiar pentru turiștii care vor să viziteze locul? Ce sugerează această istorie recentă? De ce au trecut 25 de ani fără să fie obeliscul renovat?

Sau poate nici nu mai este nevoie de el…
      






Sus