Marţi, 21 Noiembrie 2017
Marţi, 21 Noiembrie 2017


Kontakt / Despre numele „Orașului Comoară”

Despre numele „Orașului Comoară”

Orașul nostru este o emblemă a vieții regiunii noastre istorice, fiind, conform celui mai recent recensământ, al doilea oraș ca mărime al țării și, din alte puncte de vedere, chiar cel dintâi.
Se știe că orașele, spre deosebire de lumea rurală, au o mare mobilitate, fiindcă oamenii, de când este lumea, se mișcă, se mută, călătoresc, caută locuri mai bune unde să trăiască. Clujul este cel mai bun exemplu în acest sens.

A fost mai întâi o așezare anonimă (pentru noi, nu pentru cei de demult), în urmă cu mii de ani. Apoi, pe vremea dacilor, s-a chemat Napuca. Romanii au făcut din acest sat dacic un oraș, declarat municipiu și numit Napoca (Municipium Aelium Hadrianum Napoca/ Napocense), iar lucrul acesta s-a petrecut la scurt timp după începutul domniei lui Hadrianus (117-138 d. Hr.).

În același secol, municipiul a devenit colonia, fiind ridicat la cel mai înalt rang pe care îl putea ocupa o așezare din Imperiul Roman. După retragerea aureliană, orașul de pe Someș, înconjurat cu ziduri, a mai fost locuit o vreme de vechii locuitori latinofoni, adăpostiți bine de primejdii. Cu timpul însă, zidurile – punct de atracție pentru valurile de migratori – nu și-au mai putut îndeplini rolul și au fost părăsite.

Locuitorii s-au retras în locurile ferite din apropiere, pe văile și colinele împădurite. În perioadele de liniște însă, micile așezări de pe vatra vechiului oraș reînviau periodic. Se presupune azi că chiar voievodul Gelou, urmărit de Tuhutum se îndrepta pe la anii 900, spre cetatea sa de pe Someș (castrum suum iuxta fluvium Zamus positum) tot undeva în hotarul actual al Clujului, fie la Cluj-Mănăștur, fie chiar la vechiul castru roman, ale cărui ziduri (poate refăcute) se mai vedeau încă.
   

La 1260, regele Béla al IV-lea „a invitat” în acest loc un grup de „oaspeți” germani, care, mai ales că ne situăm la scurt timp după invazia mongolă din 1241-1242, au fortificat așezarea, conferindu-i treptat aspect de burg. Coloniștii germani/ germanici ne-au adus astfel aici orașul de tip occidental, înconjurat cu ziduri de apărare.

Astfel, între secolele XIII și XV, Clujul a fost Klausenburg, adică un oraș prioritar german intra muros. Biserica Sf. Mihail este un simbol al goticului, adus de „oaspeții” germani și la fel este statuia Sf. Gheorghe ucigând balaurul (făcută la 1373 și aflată azi, în original, la Praga), operă a maeștrilor Martin și Gheorghe, fiii lui Nicolae. Astfel, Matia Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara (de origine română prin tată) se naște la 1443 in casa-han a unui sas (Mech) din Cluj și devine apoi rege al Ungariei!

În secolul al XVI-lea, pe vremea Reformei protestante, Clujul dintre ziduri avea conducere la paritate germano-maghiară, iar juzii alternau după națiune și rang: dacă judele orașului era german, atunci judele regesc era maghiar. Treptat, odată cu înaintarea în epoca modernă, orașul s-a maghiarizat tot mai mult, încât maghiarii și ungarofonii au ajuns majoritari. Românii, ca ortodocși, numiți peiorativ „schismatici”, nu s-au putut stabili în orașul dintre ziduri dintr-un motiv simplu, inițial: nu au avut permisiunea să-și construiască aici biserici.

Dar românii erau prezenți în oraș în timpul zilei, pentru că locuiau în aproape toate satele și târgurile vecine orașului (Feleac, Vâlcele, Someșeni, Dezmir, Sânnicoară, Baciu, Florești, Gilău, Apahida etc).

Azi, Clujul are majoritate covârșitoare românească, deși păstrează urmele istoriei sale frământate și schimbătoare.

Prin urmare, așezarea noastră a fost predominant dacică, daco-romană, slavo-română, ungaro-română, germană, germano-maghiară, maghiară, română, cu multe variațiuni, mai ales în ceea ce privește confesiunile și religiile. De aceea, așezarea și orașul au avut și multe denumiri de-a lungul timpului, care nu pot fi reflectate în întregime în mod oficial.

Unele dintre aceste denumiri sunt de-a dreptul uitate, altele au fost artificiale sau livrești (ca, de exemplu, Claudiopolis). A mai fost numele latin medieval de Clus (Castrum Cluj), numai că el este reflectat clar în fiecare dintre limbile vorbite azi și în numele adiacente (Cluj, Kolozs, Klaus).

Dar orașul acesta are peste două milenii de istorie cunoscută prin surse scrise, iar în ultimul mileniu, deși a fost locuit de mai multe etnii (inclusiv evrei, slavi, armeni, romi etc.), a rămas legat, în primul rând, de români, maghiari și germani. Azi, Clujul este al doilea oraș ca mărime și ca importanță din România, poartă prin lege titlul de municipiu și este cel mai vechi municipiu de pe teritoriul țării (primit acum 1 900 de ani!).

Credem că, dincolo de istoria foarte bogată, măcar aceste două lucruri trebuie reflectate prin nume: prima calitate de municipiu și cele trei denumiri etnice amintite. Este evident că, prin această soluție, nu vor fi toți oamenii mulțumiți. Unii români vor spune că un oraș trebuie să aibă un singur fel de nume oficial, conform țării din care face parte, alții vor respinge denumirea de acum două milenii (care nu este, de fapt, un nume actual, ci o explicație a unui nume vechi). Nici unii maghiari nu vor vedea cu ochi buni denumirea latină, deși latina a fost limba bisericii, cancelariilor și a culturii Ungariei medievale și moderne timpurii.

Alții continuă să spună că denumirea de Cluj-Napoca este „ceaușistă”, uitând că dictatorul s-a folosit de niște sloganuri, extrase din realități, ca să-și facă propria politică naționalistă-comunistă. Cluj-Napoca este un nume încărcat de istorie, ca și Kolozsvár și Klusenburg. El cuprinde istoria deopotrivă din primul mileniu și din al doilea mileniu de existență a orașului.

Orașul este al tuturor locuitorilor săi și numele său trebuie să exprime identitatea fiecărui grup etnic mai important. Asta mai ales că viața multiculturală și pluriconfesională a acestui oraș este o realitate vie, bună de dat exemplu și altora.

Din moment ce îi spunem acestui oraș, în limba fiecăruia, Cluj-Napoca, Kolozsvár și/ sau Klausenburg, este bine să reflectăm la această realitate, să ne bucurăm de ea, chiar să ne mândrim cu ea. Obiecții putem ridica ușor, putem filosofa o veșnicie pe tema numelui, dar realitatea rămâne cum este, deopotrivă cea istorică (viața de odinioară) și cea actuală (prezentul nostru).






Sus