Miercuri, 22 Mai 2019
Miercuri, 22 Mai 2019


Kontakt / Demonizarea maghiarilor și victimizarea românilor – Tărcaia și Grădinari declarate localități martir

Demonizarea maghiarilor și victimizarea românilor Tărcaia și Grădinari declarate localități martir

Camera Deputaților declară localitățile bihorene  Tărcaia și Grădinari localități martiri, în amintirea masacrului comis împotriva civililor din 1919. Cu această hotărâre se face încă un pas spre rezolvarea problemelor româno-maghiare, neutralizând astfel folosirea cazului Ip și Trăsnea ca unice evenimente groaznice ale războaielor, demonizând maghiarii și victimizând românii.

De câte ori vorbesc despre maghiari, de câte ori încerc să spun că și ei au aceleași drepturi, că nu sunt doar niste tolerați și nici musafiri aici, ci au aceleași drepturi ca și noi, sunt făcut în toate felurile, ba înjurat, ba amenințat, de unii dintre conaționali.

Există câteva clișee pe care naționaliștii le folosesc în a-și justifica ura față de maghiari. Unul din ele este Ip și Treznea. "Să nu uite maghiarii ce ne-au făcut la Ip și Treznea și să ne mulțumească pentru că îi acceptăm printre noi", spun naționaliștii.

Dacă vrei să afli despre masacrele românilor, căutând pe internet o să găsești tot despre atrocitățile maghiarilor. Nimic despre cele făcute de noi însă. E o complicitate până la urma tacită, acceptată în societatea românească.

"Lasă că e ok, sunt de-ai noștri, e bine să-și știe locul maghiarii. Chiar dacă am făcut și noi ceva rău, nu se ridică la nivelul atrocităților făcute de maghiari; și chiar dacă am avut lucruri urâte de-a lungul timpului, alții sunt de vină, contextul politic, ori alții ne-au pus în spate crimele făcute de ei; dar noi, vorba învățată în școală comunistă, n-am atacat pe nimeni niciodata, n-am făcut rău la nimeni, suntem buni și blânzi".

Viziunea asta naționalistă e privită cu îngăduință de o mare parte a societății, ne convine până la un punct și credem că este în regulă. E cea mai mare greșeală, pentru că demonizând pe unii și ascunzând faptele celorlalți, nu facem altceva de cât să adâncim și mai mult prăpastia dintre cele două etnii.Pare un lucru minor, dar lăsat la voia întâmplării, naționalismul devine periculos.

Adevărul trebuie spus; și trebuie spus că dacă maghiarii au comis lucruri grave la Ip și Treznea și noi românii am făcut-o la Tărcaia și Grădinari. Avram Iancu e erou național și ne-am supărat tare când un maghiar l-a spânzurat în mod simbolic. A fost un act extremist dar nu ne-am întrebat și de ce a făcut-o. Cu siguranță din frustrare și poate chiar ura. Frustrare pe care omul a căpătat-o văzând că doar ei sunt acuzați și demonizați, iar faptele celorlalți sunt trecute cu vederea. Doar noi suntem stăpânii acum și ceilalți trebuie să ni se supună, ori să plece dacă nu le convine.



Istoricul Marius Diaconescu a avut ocazia să vadă și opinia celeilalte părți, a avut acces la documente aflate în arhivele Budapestei, documente care vorbesc de cete de români care prăduiau satele locuite de maghiari, tâlhăreau, dădeau în cap și violau copile de 14 ani.

Am făcut noi asta? Am făcut din pacate. Dacă am încercat să vorbesc despre fărădelegile noastre ale românilor, cu diverse ocazii pe diverse site-uri sau forumuri, am fost imediat certat, ba mi s-a spus că eu sunt șovin că dezgrop morții și de asta se inflamează naționaliștii români și chiar s-ar putea ca într-o zi să mă pună ei la punct.

Cunoaștem atrocitățile maghiarilor, ni s-au întipărit în minte, ne sunt repetate în mod obsesiv. Maghiarul e rău și vrea să ne fure Ardealul, maghiarul e viclean și trebuie să te ferești de el chiar și când e amabil și vrea să-ți facă bine, doar gândul lui ascuns e tot la Ardeal.

Aceste stereotipuri, induse de ani și ani s-au întipărit adânc în mentalul multora. Prea puțini au stat să se gândească dacă chiar așa a fost și dacă nu cumva adevărul este la mijloc.

Adevărul este că ambele părți au comis de-a lungul istoriei fapte regretabile care n-ar fi trebuit să se întâmple. Ele nu trebuiesc uitate, nu pentru a demoniza pe unul sau pe altul( nu așa cum spun extremiștii, că nu uităm și va urâm până la moarte) ci trebuiesc conștientizate, analizate, pentru ca să putem trăi în bună înțelegere acum, în prezent și pentru a nu le mai repeta pe viitor. Am trăit împreună atâtea sute de ani, de multe ori maghiarii ne-au asuprit, dar i-am asuprit și noi pe maghiari când am avut ocazia; Și nu doar pe maghiari, ci și pe sași, pe evrei( pe care îi urâm și azi și pe care dăm vină pentru orice necaz). Maghiarul este acarul Păun; este vinovatul de serviciu. Să iei apărarea unui maghiar e o mare crimă pentru un român ''pur'', ne spun extremiștii noștri.

Pentru că despre Ip și Treznea, există zeci de pagini pe net, dar despre Tărcaia și Grădinari nimic, nici despre atrocitățile comise de Avram Iancu în contrarevoluție, pentru că românii au făcut o contra revoluție la revoluția maghiarilor din 1848, m-am gândit să pun aici ce s-a întâmplat la Tărcaia și Grădinari. Toate datele, numele și faptele se află în documente care sunt în proprietatea bisericilor reformate din Tărcaia și Grădinari, documente adunate de către domnul Szabó Ödön, care a făcut și o cerere autorităților competențe, pentru ca cele două localități să devină localități martir.

În luna aprilie 1919, în Săptămâna Mare înainte de Paște, în județul Bihor( zona microregiunii Beiușului pe valea superioră a Crișului Negru) s-au desfășurat lupte intense între forțele Diviziei a II-a vânători de munte și Diviziile Secuiești. Aceștia din urmă au avut ordin să oprească înaintarea armatei române. Misiunea lor nu a avut succes. Rând pe rând au părăsit și s-au retras de pe pozițiile de la Cristior și Cărpinet în data de 16 aprilie.

În ziua următoare au abandonat Vașcăul iar în Vinerea Mare, în data de 18 aprilie, de, luptele se duceau pe linia Tărcaia Grădinari. În această zi au primit ordin de retragere, întrucât trupele armatei maghiare din zona Ciucea au părăsit pozițiile, în acest context existând posibilitatea de a fi încercuiți, practic după acest moment, in Țara Beiușului Armata Română a înaintat spre Oradea putând ocupa întreagă depresiune fără vreun efort militar intens. În data de 18 aprilie, în Sâmbăta Mare, în localitatea Tărcaia sătenii au fost chemați în piața din fața bisericii reformate, comunicanduli-se că acolo va avea loc o adunare cetățenească, pentru a oferi conform noii situații intervenite, informații de utilitate publică. În momentul în care au fost adunați, bărbații au fost selectați într-un grup separat și au fost mitraliați în doar câteva minute. Oameni fără apărare, fără nicio vină, au fost executați în fața propriilor soții și copii.

Ulterior, ucigașii au intrat pe străzi și au continuat să omoare populația civilia. În masacru au fost curmate viețile a 91 de persoane. Cea mai tânăra victima a avut 16 ani, iar cea mai vârstnică 83 de ani. Conform registrelor de stare civilă a bisericii, numitul M. Antal Mihály și soția acestuia au fost îngropați de vii. Au fost cazuri când victimele au fost mutilate. O parte din cei care și-au pierdut viața în acest fel, au fost executați în fața propriei case.

Un gest să înfricoșeze și mai mult populația a fost exterminarea judelui satului, care a încercat să dea dovadă de calmare a spiritelor și conlucrare cu noile forțe armate. Judele Fenesi Péter s-a născut în 1873, într-o familie cu mulți copii. Frații săi au fost Ferenc și János. Datele din registrele parohiei locale Tărcaia, arată că în gospodăria familiei trăiau 12 persoane.

Soția lui Fenesi Péter era Szatmári Julianna. Au avut un singur copil născut în data de 8 septembrie 1911, atunci când tatăl avea 40 de ani, iar mama 34. Conform documentelor, în 1919 el a fost judele satului Tărcaia și a stat la dispoziția tuturor imparțial. Și-a purtat și exersat funcția cu cinste și onoare, fiind un om care totodată și-a iubit nespus familia.

Judele a fost un om respectat în comunitate, nu a avut conflicte cu nimeni, a cinstit pe toți locuitorii zonei indiferent de naționalitate sau religie. Considera că este de datoria lui ca jude al satului să rămână în localitate și să nu lase comunitatea fără conducător, fără sprijin, fără apărare. Un motiv în plus pentru a nu se refugia din localitate, a fost și faptul că era și epitropul parohiei reformate. Decizia a fost luată cu responsabilitate întrucât inclusiv preotul satului a fugit la începutul lunii aprilie din Tărcaia, lăsând cheia bisericii la epitropul, judele Fenesi Péter.

În data de 19 aprilie 1919 înainte de masă Fenesi Péter a observat că soldații și civilii români înarmați lovesc cu picioarele ușa bisericii, dorind să între în lăcașul de cult. El și-a părăsit casa intrând în dialog cu aceștia, le-a spus că are cheia de la biserica și că le va deschide ușa. După ce a deschis lăcașul de cult o parte din soldați au urcat în turnul bisericii, unde s-au postat cu armament și de acolo i-au urmărit și au tras în oamenii care încercau să fugă din sat,omorându-i.

După ce a deschis biserica, judele Fenesi Peter a dorit să plece spre casă, dar din păcate, în acest moment a fost împușcat. Unicul copil al judelui Fenesi avea doar 8 ani.

Copilul judelui, epitropul Fenesi Péter, micul Péter împreună cu mama sa, au rămas în viață supraviețuind acestor crime. Soția lui Fenesi Péter nu s-a mai recăsătorit, rămânând fidelă fostei perechi.
Conform registrelor bisericești, ea a murit la vârstă de 74 de ani. Fiul Péter devenit adult, s-a căsătorit cu Bunta Rozalia în data de 25 ianuarie 1937. Primul lor copil, Fenesi Ferenc, s-a născut în data de 7 mai 1938. Dintre cei 91 de locuitori ai satului, 88 de victime au fost înscrise în registrele de stare civilă ale bisericii reformate.

După masacru a început o perioada de 48 de ore de jaf în tot satul, care a fost oprit doar ulterior de o delegație oficială venită de la Beiuș. Numele victimelor din satul Tărcaia și Grădinari, identificate și înscrise pe monumentul realizat în anul 1999 în memoria lor, sunt: Benedek Mária - 80 de ani, Szatmári Mihály - 64 de ani, Gyulai Péter - 48 de ani, Gyulai Ferenc - 48 de ani, G. Antal Péter - 44 de ani, Gy. Mikló Ferenc - 64 de ani, Ilieș Péter - 79 de ani, P. Benedek János -43 de ani, K. Benedek Péter - 49 de ani, Kovács Péter - 34 de ani, Id. Olah Ferenc - 68 de ani, Ifj. Oláh Ferenc - 38 de ani, Mikló József - 38 de ani, M. Erdel Ferenc - 48 de ani, soția Gyulai Katalin - 50 de ani și fiul lor M. Erdei Ferenc - 24 de ani toată familia masacrată rămânând fără moștenitori, Antal Katalin - 40 de ani, Mikló Sándor - 26 de ani, Szatmár Erzsébet - 24 de ani, Szatmár Erzsébet-53 de ani, Halász Péter - 58 de ani, Ifj. Halász Péter, Mikló Katalin - 20 de ani, Oláh Ferenc - 43 de ani, Oláh József - 32 de ani, or. Ilieș Peter-83 de ani, P. Benedek Ferenc-42 de ani, G. Fenesi Péter judele și epitropul satului - 47 de ani, Szatmári János - 71 de ani, Antal János - 45 de ani, Szatmári János - 60 de ani, Kali Zsupun János - 65 de ani, Gyulai László -37 de ani, Antal Ferenc - 48 de ani, Csapó Julianna - 22 de ani și Antal Ferenc - 43 de ani, soț și soție masacrați împreună cu S. Mikló Mihály - 49 de ani, Mikló Zsuzsanna - 60 de ani, .Szatmári Péter - 64 de ani soț și soție, Sebestyén Julianna - 67 de ani, Benedek Mihály - 75 de ani, Benedek Ferenc - 48 de ani, Erdei Mihály -53 de ani, Halász Sámuel - 62 de ani, Gyulai Gábor-63 de ani, Stozinger Sándor - 47 de ani, Papp Sándor - 24 de ani, Dodo Mikló Mihály - 60 de ani, Erdei Ferenc - 59 de ani, Gutmann Antal Péter - 60 de ani, P. Benedek Mihály - 53 de ani, Szatmar Sandor - 51 de ani, Erdei Zsuzsanna - 63 de ani, Kovács Péter-32 de ani, Izsák Mihály-62 de ani, Gyulai Péter -35 de ani, Gyulai Ferenc- 48 de ani, M. Antal Mihály - 59 de ani și Oláh Erzsébet - 49 de ani, soț și soție îngropați de vii, Kovács Mihály- 61 de ani, Lőrincz János - 73 de ani, Antal István - 39 de ani, M. Erdei Ferenc - 64 de ani, Szatmár Ferenc - 32 de ani, M. Szatmári János - 64 de ani, P. Antal László - 40 de ani, Mikló Julianna - 50 de ani, Balla Ferenc-80 de ani, Ifj. Balla Ferenc - 28 de ani, H. Mikló Ferenc - 45 de ani, B. Gyulai Ferenc - 42 de ani, Benedek Mihály - 68 de ani, Antal Mihály - 60 de ani, Benedek Mária - 39 de ani, J. Oláh Ferenc - 54 de ani, Oláh Ferenc - 23 de ani, Zsupun Gábor - 46 de ani, Puttya Bunta János - 49 de ani, Papp Mihály - 41 de ani, Istók Gábor Ferenc - 63 de ani, M. Gábor Péter - 46 de ani, B. Halász Katalin - 55 de ani, Mikló István - 44 de ani.

Conform declarațiilor supraviețuitorilor, principalii responsabili pentru masacru, au fost persoane civile înarmate, care luptau alături de Armata Română. Datele ne arată că în urma acestui masacru, 204 copii au rămas orfani și 33 de femei au rămas văduve. Multe persoane s-au refugiat în pădure sau în satele învecinate; în principal în localitatea Finiș, unde se pare că datorită unui preot ortodox plin de umanitate, masacrul nu a mai avut loc, ei venind să-și apere consătenii.

După câteva zile, cei refugiați au revenit în sat, în gospodării și și-au dezgropat din mormântul comun, morții, identificându-și rudele și ingropându-le creștinește, slujba religioasă fiind oficiată de preotul reformat din Beiuș, Bottyán Pál.

După primul masacru cel de la Tărcaia, o parte a populației localității vecine, Grădinari, a fost adunată în fața bisericii reformate sub pretextul că urmează să plece și să înmormânteze într-o groapă comună pe cei mitraliați în satul vecin Tărcaia.

După ce s-au adunat oamenii în piațeta din fața bisericii din Grădinari și aceștia au fost omorâti, executați cu sânge rece. Din satul Grădinari, la fel ca și în Tărcaia, printre victime s-a aflat și epitropul satului, Bunta Janos. Numele celor care au pătimit în urma acestor atrocități din satul Grădinari sunt: Kovács Mihály, Sebestyán Sándor, Izsák Mihály, Bunta Gáspár, Bunta István, Mikló László, Szatmári Mihály, Szatmári István, Csapó János, Csapó Péter, Szatmári Mihály, Benedek Mihály, Egyed Mihály, Gyulai István, Bunta János, Bella Ferenc.





Sus