Miercuri, 20 Septembrie 2017
Miercuri, 20 Septembrie 2017


Kontakt / Stângăciile reevaluării relațiilor româno-maghiare – zile naționale și fațadismul

Stângăciile reevaluării relațiilor româno-maghiare – zile naționale și fațadismul

Lipsa de isterie cu ocazia zilei de 15 Martie a surprins multă lume. Lume obișnuită la tot felul de manifestări național-zgomotoase care au priză la public, având altminteri singura menire de a perturba, într-un fel sau altul, sărbătoarea decentă, obligând jandarmii să intervină. Presa centrală a părăsit scena cu o tristețe mare, negăsind nimic “scandalos”, “halucinant” sau “incredibil” în manifestările dedicate acestei zile.

Societatea românească și cea maghiară din România, parcă nu crede nici azi, că totul s-a desfășurat fără incidente. Simțindu-se încurajați de acești vești pozitive, mulți gândesc deja la următorii pași ai normalizării relațiilor româno-maghiare, ceea ce este promițător, ba chiar entuziasmant.

Ar fi bine însă să facem din start niște observații legate de aceste planuri alimentate cu elan civic.

Cei care promovează prezența reciprocă a cetățenilor României la sărbătorile naționale românești sau ungurești – 1 Decembrie și 15 Martie –, militează aparent pentru niște gesturi frumoase și cu priză la public. Însă, cu acest îndemn, nu pot genera saltul calitativ care ar putea marca punctul zero, adică punct de pornire a clădirii noii societăți moderne, în care se recunoaște că românii și maghiarii sunt cofondatorii acestei țări.
   

Saltul calitativ ar trebui să fie obișnuința cu adevărul, și promovarea ideilor care luminează problemele de fond, de obicei foarte neplăcute. Până evităm lucrurile neplăcute, care ne otrăvesc zilele cotidiene și serbătorile deopotrivă, tot ce încercăm să facem este doar tratament simptomatic.

1 Decembrie a fost aleasă ca zi națională a României numai și numai pentru a cauza durere unei părți a cetățenilor țării – maghiarilor. Această zi a intrat în istoria autohtonă ca o zi în care maghiarii și-au pierdut patria mamă, predând la cheie Transilvania, un ministat funcțional. Astfel, această zi nu poate să fie decât zi de doliu pentru toată maghiarimea din lume.

Problema se pune în felul următor: societatea românescă are dreptul să sărbătorească orice zi, fiind majoritară. Românii pot sărbători cu mare fast și ziua doliului maghiar (1 Decembrie) – este dreptul lor. Dar a forța maghiarii să participe cu bucurie la această sărbătoare, nu este elegantă deloc. Desigur, maghiarii se vor duce dacă trebuie, că nu au ce face. Sunt minoritari.

Întreb însă, ce rost are să ne mințim. Până când ne prefacem că imnul actual al României se îndreaptă împotriva maghiarilor (barbarilor de tirani – 1848), ziua națională asemenea. Împotriva acelor maghiari care sunt contribuabili, ca și românii, plătind cinstit taxe și impozite pentru a trăi și a sărbători fără nervi la stomac, fără eterna prefacere obligatorie și tradițională.

Repet, putem promova fațadismul, putem să ne prefacem, să ne pupăm, să ne dăm flori, urări. Până problemele de bază nu se rezolvă, nu ai ce clădi.

Problema, însă, este mai grea decât pare. Nu doar pentru că obișnuința cu adevărul este și va fi foarte grea, ci și pentru că în România fațadismul are tradiție bine înrădăcinată.

Titu Maiorescu marchează promt această obișnuință a românilor, graba de a face Academie și numai după aceea viață științifică, de a clădi Teatru și abia apoi preocuparea față de găsirea unor actori, de a construi Școală și abia pe urmă se planifică cam ce ar trebui făcut în această clădire.

Iată câteva idei preluate din călimara lui Titu Maiorescu, care acuză societatea românească de mimarea structurilor occidentale, preluând direct vârful realizărilor, sărind etapele care stau la baza acestor succese. Astfel se pun bazele acelui fațadism care caracterizează fără doar și poate societatea românească din secolul al 20-lea și al 21-lea.

Titu Maiorescu scria aceste lucruri în 1868, atrăgând atenția, cu stiloul îmbibat în vitriol, asupra “creațiile românești mărețo-bombastice”, care nu au nimic la bază, privând altfel românii de realul ritm și sens al dezvoltării culturale, făcând din români călători eterni în timp, negăsindu-și locul între realitate și fațade pompoase.

Avem deci de ales: fațadismul, prefacerea și tratamentul simptomatic sau obișnuința cu adevărul. Cu adevărul neplăcut – dar cu forțe într-adevăr vindecătoare.




Sus