Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Compas



Deci diferențe uriașe între managementul turistic din Ungaria și România. Până ce în Ungaria fiecare stâncă, izvor sau fenomen carstic este conceput ca o posibilă atracție turistică aducătoare de profit, în România turismul este conceput ca ceva neimportant, un fel de rămășiță al fostei economii socialiste ”neproducătoare de profit” – o parte din fostele servicii socialiste.Desigur se poate pune întrebarea și altfel: cum ar ajunge rezervațiile naturale din România, dacă șederea miilor de turiști neobișnuiți cu natura ar fi încurajată așa, cum se face în Ungaria? Sunt oare pregătiți turiștii din România să respecte legile scrise sau nescrise ale naturii?



La Maieru și Anieș nu prea locuiesc maghiari, totuși imaginea lor este familiară, am putea spune că seamănă cu cele ale așezărilor locuite de maghiari. Cheia istoriei îl reprezintă episcopul romano-catolic, contele Zichy Domokos, din Ungaria, care s-a stabilit pe aceste meleaguri. Cei de la Maieru și Anieș îl pomenesc sub numele de Ziky sau contele Domokos, dar cel mai des îi spun „groful nostru".



S-a mutat la Calcutta ca să se ocupe cu biblioteca societății de studii asiatice dar nu și-a abandonat pentru nici o clipă dorința de a ajunge în țara uigurilor ca să găsească acolo presupusul leagăn al poporului maghiar. În 1834 cu sprijinul societății engleze și-a publicat dicționarul și gramatica tibetană care erau primele din lumea lingivisticii moderne și care au pus bazele tibetologiei.



Dancs Mária a rămas așa cum au descris-o cercetătorii biografiei și artei lui Grigorescu: Maria Danciu, de care ulterior artistul cu suflet nobil s-a îngrijit în mod generos. În opera sa de două volume dedicată lui Grigorescu, academicianul G. Oprescu o menționează o dată ca soție („poate a soției sale”). Alta dată, scrie doar „tovarășă”, iar la picturi, doar Maria Danciu.



Viața noastră este o fabuloasă împletitură de momente de tot felul și cu toate că nu reținem absolut orice din ceea ce am trăit, cele ce se transformă în amintiri ar fi suficiente, dar nota bene, de la a ți se întâmpla ceva în viață, până la a înțelege de ce ți s-a întâmplat acel ceva și de a nu ajunge de două ori în aceeași împrejurare nefericită e un drum lung și foarte mulți obosesc. Personal, de abia de vreo zece ani am simțit că încep să înțeleg și să-mi explic anumite lucruri, dar mă mulțumesc și cu atât.



În cele câteva ore petrecute în mijlocul comunității secuiești, nu am auzit alte persoane vorbind limba română. Dacă am fi știut vorbi maghiară, poate că am fi vorbit-o și noi. Ne-am bucurat să credem că românii participanți au ales să vorbească limba maghiară de dragul gazdelor evenimentului. (...) A fost o plăcere să-i privim, să-i ascultăm (înțelegând mult mai multe decât ne permitea limba și mult mai puține decât am fi vrut să credem), să mâncăm alături de ei, să dansăm împreună și să ne bucurăm că există, că prin identitatea lor, prin cultura lor îmbogățesc și dau valoare acestui spațiu, un spațiu luminat de un soare comun.



Ceea ce este adevărat însă, este că ducele Ladislau, împreună cu regele Solomon și frații săi, s-a bătut cu uzii sau pecenegii în anul 1068 în zona satului Chiraleș, aflat astăzi în județul Bistrița-Năsăud. Victor Spinei este de părere că pecenegii au condus campania de jefuire împreună cu românii, care erau des angajați în luptele pecenegilor de peste Carpați. Așadar, se prea poate că legenda să conțină și un sâmbure de adevăr.




Sus