Luni, 22 Octombrie 2018
Luni, 22 Octombrie 2018


Compas



Nu cred că există o astfel de zicală, dar ea poate fi oricând introdusă în cărți: dacă nu ai un vecin cumsecade, cumpără-ți unul. Sau cum s-ar traduce, mai bine zis interpreta, o zicală în limba maghiară: vecinul rău, blestem turcesc.



Întoarsă acasă, i-am relatat istorioara unui cunoscut, adept al celebrului slogan „Afară, afară cu ungurii din țară!“. Uneori am momente de naivitate care mă împing să cred că un exemplu limpede ar putea schimba mentalități, că oamenii gândesc păgubos pentru că nimeni nu le-a arătat adevărul într-o lumină favorabilă și clară, și atunci, mă trezesc eu, făuritoarea de mentalități noi, să deschid minți și să schimb perspective. Ce-am rezolvat cu amicul de care vorbesc? Nimic! Lui i s-a părut perfect normal ca doamna din Ucraina să se simtă româncă, dar pe secuiul plin de povești a simțit nevoie să-l pună la zid cu răceală: „Ei să stea cuminți și să-și vadă de treaba lor! Că românii din Ucraina nu cer autonomie!“. El n-a-nțeles mai mult.



Toate aceste lucruri mă fac să fiu neplăcut suprins când aud pe cineva vorbind despre relația proastă dintre români și maghiari.Lucrul cel mai deranjant este că aud peste tot despre amploarea problemei, iar când mă uit în jurul meu, abia dacă o observ.



Și totuși, oamenii aceștia (unguri !) s-au comportat cu mine (moldoveancă din Vrancea !) mult mai bine decât aș fi crezut vreodată. Nu o să le pot mulțumi îndeajuns vreodată pentru modul în care m-au ascultat, ajutat și tratat. Am promis că voi scrie despre cea de-a treia persoană din Târgu Secuiesc care m-a impresionat și care mi-a demonstrat că etnia nu are nicio legătură cu omenia și respectul. Este vorba despre doctorul Nagy-Rozsnyai István.



La sfârșitul lunii septembrie 2017, nu mai puțin de 16 maghiari din Transilvania au plecat să viziteze Iranul. Ne doream mult să vedem această țară, să mergem în munți, să vedem patrimoniul construit, istoric al acestei țări cu o cultură și civilizație care are rezonanță puternică pentru umanitate. Nu, nu am călătorit cu toții împreună, desigur, altfel regimul credea că vrem să ne întoarcem aproape de meleagurile de unde am plecat în Bazinul Carpatic acum vreo 1000 de ani sau că dorim să declarăm autonomie teritorială sau culturală. Am făcut grupuri, am urmat căi separate. Fiecare în ritmul lui, conform propriilor stiluri, principii, seturi de valori, interese și preocupări. Din păcate, nu am putut vizita nicio minoritate etnică, doar membrii tribului nomad Qashqai în pustietatea unui deșert, la mai mulți kilometri de Isfahan și Shehreza. Dar nu despre aceste lucruri doresc să scriu acum…



Am ieșit cu o senzație de bine din micul atelier prăfuit. Mi-a plăcut ideea de a readuce la viață ceva uitat de sute de ani, de a pune în centrul atenției un obiect pe care azi îl tratăm, de cele mai multe ori, cu indiferență – soba de teracotă. Soba este sufletul casei, iar modelul cahlelor aduc un alt iz atunci când acestea au și o poveste. De aceea m-am bucurat și mai mult când László Károly mi-a confirmat că operele lor ajung în toate casele, indiferent de numele, obiceiurile sau tradițiile familiei.



András Vetró a povestit mult despre pasiunea sa de a converti imaginile și visele sale în piatră, lemn și bronz. Provine dintr-o familie de sculptori; tatăl-său era Artúr Vetró, unul din fondatorii Institutului de Artă Ion Andreescu din Cluj, leagănul a sutelor de pictori, graficieni și sculptori. Și copiii, ba și nepoții săi sunt artiști. András Vetró a povestit cu o căldură sufletească aparte de o expoziție unde erau prezenți mai multe generații a familiei Vetró unde au expus toți membrii familiei, de la mic la mare. „Dacă nu ar fi fost ceva catartic această expoziție, aș spune acum, că a fost un record Guiness”, spunea zâmbind sculptorul.




Sus