Duminică, 22 Aprilie 2018
Duminică, 22 Aprilie 2018


Compas



Astfel apare un cerc vicios , fără scăpare: părinții speră că în acest mod vor putea oferi un trai mai bun copiilor. Iar copii rămași acasă, la bunici, cu un părinte sau mai rău, singuri, au de toate căci părinții trimit bani suficienți acasă. Le lipsește doar un singur lucru: grija, iubirea părintească. Unii dintre ei se vor descurca și așa. Ce se va întâmpla cu restul?



Ai uitat că mănânci pâine românească?! Păi om fi noi unguri-secui, dar tot trebe să ținem cu românii! Zicea el entuziasmat. Eu: Stai, stai, stai, Marci, las-o mai moale, sigur că știu unde trăiesc, doar o simt pe pielea mea, zi de zi. Tot așa, la mișto. De fapt – continui eu – apropo de pâine, să știi că noi mâncăm pită făcută de maică-mea, acasă-n cuptorul nostru, din grâul de pe parcela lui taică-meu.



Noi, în Ardeal, avem un atu extrem de important: bilingvismul autentic, nativ. Avem posibilitatea de a le deschide copiilor noștri o fereastră către o altă cultură, putem spune chiar și o altă lume. Cred că ar trebui să privim puțin diferit situația noastră, a românilor, maghiarilor, secuilor sau sașilor și să le oferim copiilor cele mai bune șanse. Îi felicit pe părinții care au avut inspirația să-și înscrie de bună voie copiii la secția cealaltă și-mi pare rău că nu m-am gândit acum un an la beneficiile acestui mediu multicultural în care trăim.



În concluzie, înainte să numim un aliment sau o băutură, mâncare națională sau băutură tradițională, să ne gândim de două ori. În gastronomie hotarele sunt mult mai șterse decât pe hărțile politice! Mâncare națională sau nu, când se ivește ocazia, eu zic să tragem a dușcă de rachiu, să înfulecăm câțiva mici și să-i clătim cu o bere! Și dacă poftim ceva dulce, să mâncăm un kürtős kalács!



Îmi lipsește multiculturalitatea de acasă. Dar nu cea de nivel instituțional, ci acea multiculturalitate interumană: să întâlnești pe aceeași stradă grupuri de tineri români, care ieșiți de la școală discută despre tema de casă „din Arghezi”, doamne mai în vârstă care discută în limba maghiară despre rețete alese sau copii care zburdă în mulțime și strigă voioși în limba romanii.



Ok. Așadar protestăm… ne îndepărtăm de ai noștri și de gândirea colectivă. Dar nu există riscul să ne trezim că ai noștri vor arăta cu degetul spre noi, că ne vindem (țara ungurilor – în cazul românilor) doar pentru că acceptăm să ne desprindem de turmă și să ne gândim la cum și ce gândește celălalt?



Avem, din păcate, profesori de română, care în România văd numai o țară plină de oameni săraci și de țigani cerșetori, iar când ajung totuși să plece cu copiii în țara vecină se duc în „Erdély”, unde poți vorbi și ungurește, pentru că românii sunt un popor tolerant și învață limba celor cu care trăiesc împreună, fie ei unguri sau șvabi.




Sus