Joi, 21 Septembrie 2017
Joi, 21 Septembrie 2017


Compas



Dancs Mária a rămas așa cum au descris-o cercetătorii biografiei și artei lui Grigorescu: Maria Danciu, de care ulterior artistul cu suflet nobil s-a îngrijit în mod generos. În opera sa de două volume dedicată lui Grigorescu, academicianul G. Oprescu o menționează o dată ca soție („poate a soției sale”). Alta dată, scrie doar „tovarășă”, iar la picturi, doar Maria Danciu.



Viața noastră este o fabuloasă împletitură de momente de tot felul și cu toate că nu reținem absolut orice din ceea ce am trăit, cele ce se transformă în amintiri ar fi suficiente, dar nota bene, de la a ți se întâmpla ceva în viață, până la a înțelege de ce ți s-a întâmplat acel ceva și de a nu ajunge de două ori în aceeași împrejurare nefericită e un drum lung și foarte mulți obosesc. Personal, de abia de vreo zece ani am simțit că încep să înțeleg și să-mi explic anumite lucruri, dar mă mulțumesc și cu atât.



În cele câteva ore petrecute în mijlocul comunității secuiești, nu am auzit alte persoane vorbind limba română. Dacă am fi știut vorbi maghiară, poate că am fi vorbit-o și noi. Ne-am bucurat să credem că românii participanți au ales să vorbească limba maghiară de dragul gazdelor evenimentului. (...) A fost o plăcere să-i privim, să-i ascultăm (înțelegând mult mai multe decât ne permitea limba și mult mai puține decât am fi vrut să credem), să mâncăm alături de ei, să dansăm împreună și să ne bucurăm că există, că prin identitatea lor, prin cultura lor îmbogățesc și dau valoare acestui spațiu, un spațiu luminat de un soare comun.



Ceea ce este adevărat însă, este că ducele Ladislau, împreună cu regele Solomon și frații săi, s-a bătut cu uzii sau pecenegii în anul 1068 în zona satului Chiraleș, aflat astăzi în județul Bistrița-Năsăud. Victor Spinei este de părere că pecenegii au condus campania de jefuire împreună cu românii, care erau des angajați în luptele pecenegilor de peste Carpați. Așadar, se prea poate că legenda să conțină și un sâmbure de adevăr.



Primul lucru care frapează sunt câmpiile lucrate până la ultimul colț. Din lipsă de păduri (care în Ungaria lipsesc cu desăvârșire) ungurii „trișează” plantând grupuri de copaci care, privind dinspre șosea, dau senzația de codru, dar în realitate în spatele lor se află tot câmpii întinse (și lucrate). Altceva care lipsește cu desăvârșire, însă la noi, este sistemul de irigații: la tot pasul se găsesc acești monștri care scuipă apă ori de câte ori este nevoie, scăzând astfel dependența față de forțele naturii.



Interesantă este însă energia depusă de maghiarii din Transilvania pentru a ocroti și reclădi monumentele legate de istoria Transilvaniei. Deja în toamna anului 2016 s-a vehiculat ideea de a reînvia „hramul izvorului”, de a reîntroduce în circuitul cultural maghiar. Preoții maghiari din localitate în colaborare cu alte organizații civice ungurești, și nu în ultimul rând cu tineretul educat în spirit european au și prezentat o slujbă ecumenică maghiară la acest izvor.



Prima ocazie, când Lajos putea să facă istorie, era moțiunea, când el avea posibilitatea să explice în română și maghiară, că această problematică a maghiarilor trebuie rezolvată cumva, deoarece asimilarea fățisă se realizează printre altele și prin îngreunarea folosirii limbii materne și nerecunoașterea dreptului de a te identifica cu steagul națiunii tale.




Sus