Luni, 18 Februarie 2019
Luni, 18 Februarie 2019


Compas



Castelul Kemény, unul dintre cele mai frumoase castele din Transilvania, și-a deschis porțile publicului, oferindu-le spectacole de dans, muzică și poezie. Moștenitorii fostului proprietar al domeniului, baronul János Kemény, au preluat la 30 septembrie 2014 cheile castelului de la reprezentatul Centrului de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică, instituție care a funcționat în clădire.



Prin acest eveniment putem vorbi de perfecționarea tradiției române și maghiare prin evenimentele culturale, deoarece s-au adunat critici literari, editori, fotografi și scriitori români și maghiari. A fost o reală îmbinare a culturii române cu cea maghiară prin artă. O pildă excelentă cum pot celebra un eveniment cele două națiuni.



M-i se spune că într-una dintre curțile din zonă, de exemplu, patrupedele au apărut trei zile la rând, iar când proprietarul a bruscat puțin oaia pentru a o determina să părăsească curtea, cerbul s-a năpustit asupra omului, acesta din urmă fiind nevoit să se lase păgubaș. În rest, încornoratul se lăsa mângâiat, nu-i era frică de om și nu se comporta agresiv. Știu că cele relatate par incredibile, dar sunt adevărate. În ceea ce privește veridicitatea acestei întâmplări, îmi asum răspunderea. În privința adevărului dintre rânduri, a subînțelesului însă nu-mi pot asuma nici o răspundere. Fiecare cititor va reflecta și va trage concluzii, învățăminte după bunul lui plac.



Profesorilor le-au plăcut jocurile prezentate de către copii și educatoare, însă ei au observat că acești copii nu vorbesc în limba lor maternă - limba găgăuză. Într-adevăr în Găgăuzia persistă o astfel de problemă, copiii nu pot să comunice în limba găgăuză. Explicația? Copii nu prea cunosc limba găgăuză, fiindcă ei acasă nu aud această limbă și copiii mici simt că nu e important să cunoască această limbă. Când vor crește, ei vor conștientiza că e o greșeală de a nu cunoaște limba părinților, a bunicilor și a rudelor. De parcă au luat în joacă limba maternă...



Atmosfera multilingvă era așa de accentuată, încât o parte a presei nu știa pe ce limbă să salute lumea adunată. Odată cu sosirea primarului Sorin Ion Timiș și pregătirile de proiecție s-a clarificat și caracterul precum tematica acestei întruniri festive aparte. Se lansa un vis, un vis de iarnă româno-maghiar, care avea ca temă principală prezentarea cărții colegului nostru „corb alb” András Killyéni, istoric de sport despre Garmish Partenkirchen-ul ardelenesc, adică proiectul olimpiadei de iarnă de la Baia Borșa (Borsafüred) din anii 40, perioadă când această zonă aparținea câțiva ani Ungariei.



... și uite așa, am ajuns ca la ieșirea din sala Căminului Cultural să mă alătur Corului din Comloșu Mare și să cânt după o grămadă de ani „Noi suntem români” și să vezi minune – deși eram la o aruncătură băț de Belgrad, nimeni n-a fost deranjat. În rest, despre autonomia din Voivodina vă mai spun doar atât – și acolo majoritatea își „ia roluʼ în serios” mâzgălind tăblițele ... Halal să le fie tuturor majoritarilor!



„Unirea cu Basarabia!” – este un slogan iredent. Grupurile care militează pentru acest lucru, sunt grupuri iredente. În România sunt multe organizații de acest gen, în Ungaria – și în Transilvania – iarăși sunt multe. Dar să nu uităm esența: Ungaria oficial nu militează pentru schimbarea granițelor. Dar România? Dacă este așa, atunci de ce arătăm cu degetul spre țări care oficial nu sunt iredente? De ce nu vedem cu toții iredentismul tuturor? De ce nu vedem iredentismul nostru? De ce inducem în eroare cititorii, sugerând că proiectul României de a se uni cu Republica Moldova este ceva foarte frumos și nobil, dar când apar tinerii exaltați maghiari și vorbesc despre Ungaria Mare, atunci e foarte grav. România Mare da, Ungaria Mare nu.




Sus