Miercuri, 21 August 2019
Miercuri, 21 August 2019


Compas



Pe de altă parte, este problema motivației. Dl Tőkés a binemeritat de la patrie când a participat la Revoluția de la Timișoara, care revoluție este baza libertăților noastre de azi, atâtea câte sunt. Tot el a rău-meritat prin faptul că pune în discuție statalitatea prin aluziile la un protectorat maghiar și prin alte gesturi. Problema este că această dualitate ne obligă să facem o ierarhizare. Dacă – după o atentă analiză – dlui Tőkés i se lasă decorația, atunci vom spune că pentru noi libertatea este mai importantă decât statalitatea. Dacă nu, înseamnă că preferăm statalitatea libertății. În alți termeni, preferăm o românie ceaușistă sau dejistă dar unită sau o Românie divizată dar în care suntem stăpânii propriului destin?



Credeam că am lăsat undeva în secolul trecut activitatea mea ca jurnalist, însă anul trecut la Szeged am întânit un diplomat român din Budapesta care m-a recunoscut și m-a felicitat pentru modul echilibrat cum am ilustrat relațiile româno-maghiare. A mai adăugat că ura nu duce nicăieri și că îi pare rău că nu mai lucrez ca jurnalist. Ei bine această mărturisire m-a făcut să lăcrimez (la propriu) pentru că mi-am dat seama că am lăsat un semn bun al trecerii mele prin zona secuiască.



Trăind într-o zonă atât de frământată, balcanicii s-au adaptat modelându-și de-a lungul timpului o psihologie alertă care i-a ajutat să supraviețuiască. Indiferent de etnie sau naționalitate, toți sunt oameni care se adaptează rapid oricărei situații de criză și care își trăiesc clipa de pe o zi pe alta, neștiind niciodată ce le rezervă ziua de mâine. Și, mai ales, sunt oameni cu un instinct teritorial mai mare decât occidentalii care au luat contact cu globalizarea mult mai devreme decât balcanicii care au fost obligați de regimurile comuniste să trăiască jumătate de secol exclusiv între granițele lor.



Dar se întamplă – și putem să ne întrebam: ce facem noi, ca societate, ca acești fii ai lui Romeo și ai Julietei din Zalău sau de altundeva, să poată să își dezvolte identitatea multiplă, în pace cu societatea în care trăiesc, cu specificitățile ei din ambele etnii? Este o tema pe care o propun în dezbatere – simplă, dificil de prins. Dacă nu ne oprim la o trivială moralizare colectivă, de genul „ar fi bine să fie bine“, vedem ca sunt multe aspecte importante de discutat. Multe … nu o suta, dar nici două-trei, poate o bună jumătate de duzină. Dacă mă rabdă Corbii Albi, le voi atinge pe rând, în timp, unul câte unul.



În 2011 a reușit cu greu să o convingă pe doamna care a venit la recensământul din 2011 să îl treacă ungur și catolic. Aceasta îl trecuse deja cu de la sine putere român și ortodox. L-a privit chiar cu dispreț și ură pentru opțiunea lui. În blocul unde locuiește este un fel de ciudățenie pentru că sărbătorește paștele Catolic și își celebrează ziua onomastică pe 26 decembrie după caledarul catolic. Să nu se creadă că oamenii îl urăsc și nu îl respectă, însă îl privesc cu circumpecție pentru că este altfel.



E nevoie de cunoașterea și aplicarea legilor. E nevoie de educație civică și etică. E nevoie de responsabilitate și responsabilizare. Umblatul după potcoave de cai morți, solidarizarea cu cauze ce își au originile prin negura trecutului și invocarea vinei istorice un fac decât să alimenteze un conflict menținut artificial de către cei direct interesati. Dacă nu știm să ne educăm tinerii, dacă nu-i facem să gândească și mai ales să vadă realitatea, nu ne vom vindeca niciodată.



Erzsi îmi vorbea despre munții ei dragi din apropiere, despre dragostea pe care o simțea în privirile flăcăilor când învârteau la nunți fetele, în dansul amețitor numit Ceardaș, despre prietenii ei, fie maghiari sau români. (...) Orice scrisoare venită de la Odorhei se termina cu „Szeretlek” (Te iubesc) și orice scrisoare plecată de la Suceava către Erzsi se termina cu „Én is tégedet” ( Și eu pe tine). Era codul nostru secret. Mai întâi Erzsi mi-a scris în paranteză cum se pronunță, „Seretlec și „E ni șteghede”, dar mai apoi n-a mai fost nevoie, știam.




Sus