Sâmbătă, 24 Februarie 2018
Sâmbătă, 24 Februarie 2018


Compas



Trasând un arc peste timp, putem afirma că o dată cu construcția catedralei din Turda, Edictul din 1568 a fost în mod fericit completat, ortodoxia ajungând dintr-o confesiune împinsă la marginea satului, în mijlocul centrului urban, unde altădată accesul era limitat. S-a încercat cu succes, credem noi, suprinderea în paginile acestei cărți a aspectelor definitorii ale evoluției Catedralei din Turda, tematica abordată fiind o îmbinare între metodele specifice cercetării istorice și teologiei.



Nu țin partea nimănui, țin cu adevărul și cred că ar trebui să ne uităm la adevărata valoare a lucrurilor și să lăsăm frustrările acasă. Și noi și maghiarii. Statul național unitar i-a orbit și pe unguri, înainte de 1918, i-a orbit și pe români, după 1918. Și îi orbește pe mult prea mulți și astăzi.



„Vrem să avem de a lungul conturului de aproximativ 750 km al Ținutului Secuiesc câteva sute de focuri de veghe, mii și mii de reflectoare și zeci de mii de lanterne dirijate spre cer. După aceasta vor urma o serie de programe culturale."



Vreau să cred că nu e doar o iluzie, și odată vom reveni la normalitatea conviețuirii, așa cum ne-am învățat în anii grei ai dictaturii. La concertele susținute în aer liber, cu intrarea liberă, oricine are acces, cetățenii orașului, români sau maghiari stau alături și se delectează pe ritmurile muzicii și chiar le fredonează.



Nici la zilele orașului din această vară nu aveau acces cetățenii care soseau în compania cățeilor ori ai dulăilor. Motivul invocat atunci de către șeful poliției locale era că „oamenii consumă preparate la grătar, iar patrupedele ar putea răspândi boli. …Sunt elemente deranjante, n-au ce căuta în parc la astfel de evenimente.”



– Am intrat în zona ungurească, îți răspunde partenerul, atent să nu rupă mașina în gropi. – Și?, întrebi mirată. Nu-i tot România? – Ba da, dar aici fondurile se micșorează până spre deloc. – De ce?, nu te lași, încă nedumerită. – Pentru că așa înțeleg guvernanții să-i țină pe unguri în frâu, cu sărăcie lucie, cu șosele vai mama lor, cu fonduri puține.



– Chiar nu a trecut granița Ungariei doamna? Ne puteți dovedi? – întrebau și deja mă simțeam penibil, fiindcă mașinile care sosiră după noi începeau să formeze o coadă. I-am rugat să-și întrebe colegii care veghează trecerea în partea dinspre Ungaria, iar după ce au verificat s-au convins, că într-adevăr sora mea nu a călcat pe pământul României fără acte de identitate, ci a așteptat cu resemnare așezându-se pe un butuc imens lângă lanul de porumb, în căldura insuportabilă. Dar să se convingă că nu facem șmecherii, m-au rugat totuși să deschid și portiera mașinii, „ca să aruncăm o privire…”.




Sus