Joi, 21 Septembrie 2017
Joi, 21 Septembrie 2017


Compas



Nu țin partea nimănui, țin cu adevărul și cred că ar trebui să ne uităm la adevărata valoare a lucrurilor și să lăsăm frustrările acasă. Și noi și maghiarii. Statul național unitar i-a orbit și pe unguri, înainte de 1918, i-a orbit și pe români, după 1918. Și îi orbește pe mult prea mulți și astăzi.



„Vrem să avem de a lungul conturului de aproximativ 750 km al Ținutului Secuiesc câteva sute de focuri de veghe, mii și mii de reflectoare și zeci de mii de lanterne dirijate spre cer. După aceasta vor urma o serie de programe culturale."



Vreau să cred că nu e doar o iluzie, și odată vom reveni la normalitatea conviețuirii, așa cum ne-am învățat în anii grei ai dictaturii. La concertele susținute în aer liber, cu intrarea liberă, oricine are acces, cetățenii orașului, români sau maghiari stau alături și se delectează pe ritmurile muzicii și chiar le fredonează.



Nici la zilele orașului din această vară nu aveau acces cetățenii care soseau în compania cățeilor ori ai dulăilor. Motivul invocat atunci de către șeful poliției locale era că „oamenii consumă preparate la grătar, iar patrupedele ar putea răspândi boli. …Sunt elemente deranjante, n-au ce căuta în parc la astfel de evenimente.”



Am ieșit cu o senzație de bine din micul atelier prăfuit. Mi-a plăcut ideea de a readuce la viață ceva uitat de sute de ani, de a pune în centrul atenției un obiect pe care azi îl tratăm, de cele mai multe ori, cu indiferență – soba de teracotă. Soba este sufletul casei, iar modelul cahlelor aduc un alt iz atunci când acestea au și o poveste. De aceea m-am bucurat și mai mult când László Károly mi-a confirmat că operele lor ajung în toate casele, indiferent de numele, obiceiurile sau tradițiile familiei.



– Am intrat în zona ungurească, îți răspunde partenerul, atent să nu rupă mașina în gropi. – Și?, întrebi mirată. Nu-i tot România? – Ba da, dar aici fondurile se micșorează până spre deloc. – De ce?, nu te lași, încă nedumerită. – Pentru că așa înțeleg guvernanții să-i țină pe unguri în frâu, cu sărăcie lucie, cu șosele vai mama lor, cu fonduri puține.



– Chiar nu a trecut granița Ungariei doamna? Ne puteți dovedi? – întrebau și deja mă simțeam penibil, fiindcă mașinile care sosiră după noi începeau să formeze o coadă. I-am rugat să-și întrebe colegii care veghează trecerea în partea dinspre Ungaria, iar după ce au verificat s-au convins, că într-adevăr sora mea nu a călcat pe pământul României fără acte de identitate, ci a așteptat cu resemnare așezându-se pe un butuc imens lângă lanul de porumb, în căldura insuportabilă. Dar să se convingă că nu facem șmecherii, m-au rugat totuși să deschid și portiera mașinii, „ca să aruncăm o privire…”.




Sus