Joi, 21 Septembrie 2017
Joi, 21 Septembrie 2017


Compas



Erzsi îmi vorbea despre munții ei dragi din apropiere, despre dragostea pe care o simțea în privirile flăcăilor când învârteau la nunți fetele, în dansul amețitor numit Ceardaș, despre prietenii ei, fie maghiari sau români. (...) Orice scrisoare venită de la Odorhei se termina cu „Szeretlek” (Te iubesc) și orice scrisoare plecată de la Suceava către Erzsi se termina cu „Én is tégedet” ( Și eu pe tine). Era codul nostru secret. Mai întâi Erzsi mi-a scris în paranteză cum se pronunță, „Seretlec și „E ni șteghede”, dar mai apoi n-a mai fost nevoie, știam.



La începutul secolului al XIX-lea, maiorul Daniel Petrichevich-Horváth a comandat construirea unei clădiri mari, spațioase, cu două etaje, la colțul Pieței Karolina/ Piața Mică (actuala Daicoviciu). Această clădire nouă, în concepția ofițerului scriitor, avea să devină centrul socio-cultural al Clujului.



Robi a arătat clujenilor, că se poate. Se poate ajunge oriunde, se poate realiza orice cu puțină credință, prietenie și voie bună. Probabil, că din când în când totuși e bine să existe un Robi, care să scoată ce e mai bun din noi, să putem fi și noi îngerii unui om, care nu are pe nimeni și nimic.



– Ce dracu vorbesc ăștia ungurește peste tot?! – Păi dacă sunt unguri, ce-ai vrea să vorbească? Turcă?, îi răspunse aceasta cu aroganța care îl scosese dintotdeauna din sărite pe Florel. – Nu turcă, dar să vorbească românește, că d-aia trăiesc în România! Dacă nu, să se ducă în Ungaria și să ne lase în pace!



S-a prezentat la atelierul sculptorului Wilhelm August von Becker punându-și amprenta pe basoreliefurile (astăzi deja inexistente) Arcului de Triumf. A executat o garnitură de vase decorate cu portretul regelui Ferdinand și a reginei Maria, garnitură ale cărei părți au fost dăruite participanților la încoronarea cuplului regal. Tot el a executat inscripția de pe clopotele Catedralei Încoronării din Alba Iulia, clopotniță în fața căreia a avut loc încoronarea.



De altfel, majoritatea componentelor echipei noastre nu înțeleg cuvintele, dar sentimentele transmise de oamenii din tribună sunt extraordinare! De asemenea, înțeleg că a noastră e o galerie unică la meciurile de baschet feminin... deja au spus-o mulți adversari în mod public. Ceea ce nu înțeleg la echipele cu care jucăm este de ce strigă rar numele echipei lor, dar extrem de des, în timpul meciului, „România, România”. Mai ales când galeria de la Sepsi are ca singură reacție la asta să aplaude și apoi să continue să cânte. De ce oare suporterii de la celelalte echipe nu realizează că le susțin și pe jucătoarele noastre astfel.



– Băi, m-am rătășhit printr-un cartier di la iștea șhî o vînzătoare de la pîni n-o vrut să-mi răspundî. Nem tudom, numa’ așă o zîs, îmi spune agitată o colegă. – Înseamnă „nu pricep” sau mai bine „nu știu”, mă dau eu mare cunoscătoare. Numai că nu te cred, sigur mai înflorești tu puțin, ca să ne sperii. Cine știe ce ai zis în limba ta de Vaslui. Cîteodată, îmi vine și mie să-ți spun „nem tudom". – Haidi, bre, cî io vorghesc românește corect. I-am șherut un covrig.




Sus