Marţi, 21 Noiembrie 2017
Marţi, 21 Noiembrie 2017


Compas / Ortodocși sprijiniți de reformați la Arduzel (Szamosardó)

Ortodocși sprijiniți de reformați la Arduzel (Szamosardó)

Îmi aduc aminte de un meseriaș, care – ori de câte ori era solicitat de către un client – avea o vorbă: – Io aș face, da’ n-am material.

Apoi, dacă clientul insista, nu întârzia să continue:

– La alții fac pentru 200 de lei, ție îți fac pentru 150 de lei. Bine a fi, hă?

Totul a mers strună, până când într-o zi meseriașul nostru iscusit s-a încurcat cu cifrele, și în loc de “La alții fac pentru 200 de lei, ție îți fac pentru 150 de lei. Bine a fi, hă?” a spus: “La alții fac pentru 150 de lei, ție îți fac pentru 200 de lei. Bine a fi, hă?”

După această mică scăpare nimeni nu l-a mai luat în serios pe meșter, această propoziție buclucașă fãcându-i intrarea triumfală în folclorul local. De atunci, când doi oameni din localitatea respectivă ajung să se târguiascã, iar târguiala se tărăgănează, de regulă se invocă propoziția care i-a adus faimă printre locuitori meseriașului, care mereu aștepta să fie convins să-și facă treaba.
Iarăși, un alt meseriaș, tot din localitatea respectivă, avea o vorbă atunci, când cineva îl căuta cu intenția de a-l contracta pentru o lucrare, zicând în felul următor:

– Imposibil... – iar după o pauză scurtã, dar apãsatã, continua: dar se poate...

Aceste anecdote izvorâte din înțelepciunea locală îmi vin în minte totdeauna, când vãd că doi oameni, sau – mergând mai departe – două comunitãți ar putea face ceva unul pentru altul, în spiritul reciprocității, dar le este mai comod să adopte o poziție defensivã, neproductivă, de nepăsare.



Așa mi-am adus aminte de aceste povești atunci, când am aflat că în localitatea Arduzel (Szamosardó), actualmente situat în județul Maramureș, comunitatea ortodoxã, mai puțin numeroasã, a fost ajutată de cãtre comunitatea reformatã, mult mai numeroasã, sã-și ridice o mică bisericuțăpentru a se putea închina în propriul lăcaș de cult. Toate acestea s-au întâmplat pe vremea comunismului, mai precis în decursul anilor 1960.

Când am auzit prima dată despre acest gest demn de urmat și de lãudat, am fost foarte plăcut surprins.

Mai apoi, am întâlnit acest episod relatat și în monografia satului (Vicsai György: Szamosardó – Falumonográfia), monografie ce a apãrut în toamna anului trecut la Editura Corbii Albi.

Da, și acolo se amintește acest lucru, ba mai mult, se scrie și despre faptul că atunci, când moare un localnic ortodox, se trag și clopotele bisericii reformate, și invers, când moare un arduzelean reformat, se trag și clopotele bisericii ortodoxe, în semn de solidaritate, respect și recunoștință pentru cel care pãrãsește pentru totdeauna comunitatea.



Uite că se poate, dacă se vrea. Cel puțin în satul sus-amintit, în apropiere de Ulmeni-Sălaj, în satul care, deși fizic este destul de izolat de lume, totuși spiritual este mai aproape de Europa, decât multe mari orașe cu pretenții. Se poate, pentru că există bunãvoință în oameni și respect față de semeni. Căci până la urmănu contează ce limbă vorbim, ce religie avem, contează doar să fim oameni, în adevăratul sens al cuvântului.

Așa că vă adresez parafrazat întrebarea retoricã, devenită laitmotiv într-o anumită zonă a țării: “La Arduzel se poate, în alte pãrți de ce nu? Hai să luăm exemplu! Bine a fi, hă?”








Sus