Sâmbătă, 18 August 2018
Sâmbătă, 18 August 2018


Compas / Biblioteca Româno-Maghiară: Mihály Emőke despre Hervay Gizella și ”Cartea lui Kobak”

Biblioteca Româno-Maghiară: Mihály Emőke despre Hervay Gizella și ”Cartea lui Kobak”  


Un copil vesel din literatura maghiară din România și modelul lui din viață reală: un tânăr cu o soartă tragică

Considerată a fi unul dintre cei mai talentați poeți ai literaturii maghiare din România, scriitoarea Gizella Hervay ar fi împlinit pe 14 octombrie 83 de ani (1934–1982). A publicat și trei volume de poezii traduse din română, din operele lui Demostene Botez și Ana Blandiana. Dar este celebră în primul rând pentru că a scris o încântătoare carte de povești care este de multe decenii una dintre favoritele copiilor.

Cartea lui Kobak a fost publicată și în română, se poate citi și pe internet, în întregime

 http://adatbank.transindex.ro/iro/htmlk/pdf1984.pdf



Modelul pentru crearea figurii lui Kobak a fost fiul ei, Attila. Din păcate, el a avut parte de un destin mult mai puțin fast decât protagonistul poveștilor. Când citeam la școală poveștile acestea, în clasele primare, încă nu știam nimic despre „adevăratul” Kobak, adică despre fiul scriitoarei. Prind din urmă, acum nu regret, pentru că m-aș fi întristat dacă aș fi știut că modelul personajului principal din povești, deși era numai cu zece ani mai mare decât mine, nu mai trăia.

Umor, absurd, empatie și tandrețe – lumea captivantă a poveștilor

Cartea lui Kobak a apărut într-o primă ediție în a doua jumătate a anilor 1960 (în 1966 și în 1968, într-o variantă scurtă, iar în 1973 în forma ei mai extinsă, integrală și definitivă), iar de atunci s-a mai tipărit multe ori, în mai multe alte ediții. Este una dintre capodoperele literaturii maghiare pentru copii.


În povești, firește, nu găsim nici urmă de referire la cât de frământată și tragică a fost viața lui Kobak/Attila. Poate să-și dorească un copil un dar mai frumos, mai multă atenție și tandrețe decât ca părintele lui drag să inventeze povești pentru el și despre el, și să îi consacre o carte întreagă? Și nu una oarecare: Kobak nu este numai personajul principal al poveștilor, ci și protagonistul: narațiunea observă optica lui copilărească, textele se construiesc din dialoguri și întrebări specifice copiilor.

Naratorul se plasează în perspectiva lui Kobak, mergând până la absurd – absurdul nu este deloc străin de lumea copiilor – și răsturnând regulile convenționale ale modului de percepție și înțelegere al adulților, naratorul fiind prezent lângă copil cu o mare empatie și iubire, asigurându-i o liniștitoare securitate, ajutându-l să se descurce între obiectele și regulile de funcționare din lumea adulților, câteodată sperietoare și străine.

Nu trebuie să știm nimic despre viața scriitoarei și a copilului ei ca să putem savura pe deplin limbajul și umorul superb al povestirilor, lumea fermecată a cărții. Totuși e bine să cunoaștem biografia autoarei, poate vor fi câțiva pe care tocmai aceasta îi va convinge să ia în mână Cartea lui Kobak, pe care, de altfel, merită s-o cunoști orice vârstă ai avea, nu numai în grădiniță sau în clasele primare.

Peripeții, lipsuri, pierderi – atât de multe că ar fi fost copleșitor și pentru un erou din povești

Géza Attila Szilágyi (1961–1977) a fost unicul copil al soților Domokos Szilágyi și Gizella Hervay, cei doi poeți faimoși și reprezentativi ai literaturii maghiare din România. S-a născut în primul an al căsniciei părinților, în București, dar părinții lui s-au despărțit deja înainte de a împlinit doi ani. Attila a rămas la mama lui. La începutul anilor ’70, Szilágyi Domokos s-a mutat la Cluj, acesta ar fi fost și visul lui Hervay Gizella, dar ea nu a reușit: a continuat să trăiască la București cu fiul ei, în condiții financiare foarte grele.

Din cauza cultului literar, viața lui Szilágyi Domokos a fost și este înconjurată cu o atenție deosebită de istoricii literari maghiari și de foștii lui contemporani, astfel că foarte multe mărturisiri, amintiri, rememorări, documente confirmă cât de închis în sine a trăit și cât de multă autodistrugere a caracterizat modul lui de viață. Totuși, din când în când Attila era lăsat în grija tatălui său – în perioadele în care Hervay Gizella era bolnavă și ajunsese în spital (nervii scriitoarei erau șubreziți din cauza copilăriei foarte grele, având uneori nevoie de tratament într-un sanatoriu). În acest timp scriitorul deja era divorțat și a doua oară și trăia în concubinaj cu Nagy Mária, care l-a ajutat foarte mult în îngrijirea și educarea lui Attila.

Din mărturii reiese că sarcina de a-și îngriji copilul l-a îndemnat în aceste perioade pe poet să se autodisciplineze: nu vroia ca fiul lui să vadă cât de mult i s-a degradat viața.

În fine, în 1976 Hervay Gizella a emigrat în Ungaria și s-a angajat ca redactor la Editura Móra din Budapesta (cea mai prestigioasă editură de literatură de limba maghiară pentru copii a tuturor timpurilor). Nu se știe exact de ce s-a mutat fără băiatul ei. Poate a vrut să aștepte până Attila termină al doilea trimestru la liceul din București, unde tocmai era în clasa a 9-a? Într-un interviu făcut în 1980, Gizella Hervay a declarat că a vrut să-și lase băiatul doar pentru puțin timp în grija străinilor, mai exact la niște prieteni de ai ei. De ce tocmai la ei?




Tatăl lui Attila nu mai trăia atunci: după cum se știe, Domokos Szilágyi s-a sinucis pe toamna anului 1976, într-o pădure de lângă Cluj. Este înduioșător cum își amintește Gizella Hervay de acea perioadă:

„[Attila] avea cincisprezece ani și deja citea în patru limbi despre pești. Pe atunci îl interesau doar peștii. În fiecare vară s-a dus la unchiul lui, care era ihtiolog. Un om tânăr căruia îi plăcea să hoinărească. Cutreierau pădurile de lângă Sfântu-Gheorghe. Unghiul lui pe neașteptate s-a bolnăvit de encefalită și a murit dintr-o dată. Băiatul meu era chiar acolo. Și-a pierdut unchiul, și-a pierdut și peștii. Peste câteva luni stătea lângă mormântul tatălui. Pe mine nici nu m-au lăsat acolo. Atunci i-am făcut poza pentru pașaport. Tocmai plănuiam să mergem în Ungaria. Dar vai – Doamne! –, numai eu am venit. Eram înțeleși că băiatul meu va veni după mine. Trebuia să sosească pe 4 aprilie, și cutremurul în București a fost pe 4 martie. Uită-te la poza lui de pașaport! Câtă înfiorare se văd în ochii lui! Nu pot să mă iert până când trăiesc că nu mi-am adus băiatul cu mine.”

Sub ruine – tragedie la cutremurul din București

Cutremurul din București din 1977 l-a găsit pe Attila Szilágyi în casa istoricului de cultură, Ádám Dankanits. Pe 4 martie 1977, blocul cu șapte etaje din strada Popa Rusu nr. 11, unde Attila a locuit temporar, s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc. Cadavrul lui Ádám Dankanits a fost găsit sub ruinele casei scărilor, a încercat să fugă cu băiatul lui de 10 ani în brațe. Împreună cu ei a murit și Kobak. De sub dărâmături nu a ieșit viu decât câinele șoricar al familiei Dankanits.

Gizella Hervay s-a îmbolnăvit de durere sufletească după atâtea pierderi. După mărturia contemporanilor, a trăit chinuită de azi pe mâine la Budapesta. În 1982 s-a sinucis și ea. Din scrisoarea ei de adio reiese că până în ultima clipă a vieții sale l-a iubit foarte mult pe fostul ei soț, Domokos Szilágyi.

Sub ruine – greutatea responsabilității morale și fragilitatea umană

Éva Gyimesi, care a scris o monografie despre poetul Domokos Szilágyi, își pune întrebarea de ce trebuia să aibă o viață atât de amară fiul lui Domokos Szilágyi și al Gizellei Hervay. De ce trebuia să rămână în grija altora, când părinții lui erau considerați „poeții responsabilității morale”, maghiarimea din România îi aprecia nu numai ca pe cei mai buni scriitori din vremea aceea, dar și ca exemple morale.



Această discrepanță dintre viața particulară a poetului și etica formulată în poezia lui a devenit și mai mare și i-a pus și mai mult pe gânduri pe cititori când, în anul 2006, a ieșit la iveală că Domokos Szilágyi era un turnător al Securității încă din anii de studenție. Prin constrângere, intimidare, fiind atras în capcană, cum a fost determinat să scrie denunțuri despre colegii lui? Nu se știe. Ceea ce este cert: nu a făcut-o pentru avantaje materiale sau pentru poziții sociale, a trăit până sfârșitul vieții lui în mare sărăcie, avea locuri de muncă mizerabile sau nici unul, în ultimii ani ai vieții trăia dintr-o pensie de boală.

Probabil niciodată nu putea să se ierte, de aceea modul lui de viață, prin care se distrugea pe sine, iar apoi sinucidea, era o sentință executată pe sine însuși.

„Paradoxul universal al existenței umane este că omul este o ființă care creează norme și în același timp, prin faptele sale, la fiecare pas, își violează normele, faptele noastre de fiecare zi contrazic de multe ori valorile ideale pe care le susținem cu credință – scrie Éva Gyimesi în anul 1990, ca și un răspuns la întrebările legate de soarta lui Kobak/Attila Szilágyi (în vremea aceea încă nu știam nimic despre trecutul de turnător al poetului). – Ca să putem înțelege și accepta contradicțiile, incompatibilitățile în alegerea valorilor într-o viață umană nu de rațiune avem nevoie, ci de compătimire și de iertare, fiind conștienți de imperfecțiunea noastră, că prin faptele noastre corespundem foarte rar normelor create de noi și convingerilor noastre interne. Și nici viața poetului nu face excepție.”





Sus