Joi, 18 Iulie 2019
Joi, 18 Iulie 2019


Compas / Consider că țara este familia

Consider că țara este familia

Într-o familie, dacă un membru are o problemă, se consideră că toată familia are o problemă. Așa spun cei mai mari psihologi. Astfel, pentru rezolvarea acesteia, toată familia ia parte la procesul de consiliere și reparare. Toți lucrează la refacerea echilibrului pierdut odată cu apariția ”problemei” ivite, pentru ca familia să-și recapete bunăstarea și armonia de altă dată.

Familia, nu ne-o alegem. Așa cum nici țara în care ne naștem nu ne-o putem noi alege. Indiferent că ne plac sau nu părinții noștri ori părerile lor, ori ideologiile lor, îi vom respecta (și îi vom iubi), pentru că sunt părinții noștri orice ar fi. Așa și țara. Ne-au născut, ne-au crescut, ne-au educat, ne-au tratat când am fost bolnavi, ne-au făcut să ne mândrim, sau ne-au făcut să ne fie rușine, ne-au îndrumat sau ne-au lăsat singuri, ne-au oferit exact ceea ce au știut și ce au putut ei la momentul respectiv. Așa și țara.

Consider că țara este familia. Eu așa simt și nu este nicio problemă dacă ceilalți nu simt așa.

Ce vreau să spun cu asta, probabil că vă întrebați. Vă răspund imediat. Știm cu toții că România (sau Românica, cum o mai numesc unii compatrioți plecați peste hotare) nu este perfectă. Are mari probleme de educație, nu prea se spală, e cam bolnavă, săracă și mai ales naivă. Odată a fost bogată și în rând cu lumea, dar încet și-a pierdut averile, valorile, școlile, sănătatea, oamenii, relațiile. De fapt i-au fost furate. Și toți copiii ei au asistat la degradarea acestei mari familii, pe care, niciunul născut aici nu și-a ales-o. Unii s-au săturat și au plecat cu un bagaj de haine în lumea largă, alții s-au agățat de o speranță, unii au luptat cu sistemul, alții au pierdut lupta. Și totuși, România, așa needucată, săracă, nespalată și bolnavă, a oferit copiilor ei ce a putut. Ce a avut. Ce AU vrut!



Când ești într-o familie și un membru are o problemă, toată familia are o problemă. Indiferent dacă acea familie este formată din fete și băieți, blonzi sau bruneți, scunzi sau înalți. N-are nicio legătură!Toți trebuie să își dea silința ca familiei să îi fie bine, pentru ca la rândul ei, familia să prospere.

Da! Am încercat să fac o analogie între familie și România. Nu știu în ce măsură mi-a ieșit, însă ce vreau eu să spun este că indiferent cât de diferiți suntem, noi facem parte din aceeași familie. Eu consider că oricine se naște în România este în primul rând român – Posibil să supăr pe mulți dintre cei care citesc aceste rânduri, dar îmi voi asuma. – Nu spune nimeni că trebuie să iubești țara în care te-ai născut, dar măcar ai un oarecare respect pentru ceea ce ți-a putut oferi în decursul anilor. Iar dacă nu ești de acord cu ceea ce se întâmplă, lucrează la rezolvarea problemei. Mulți au și plecat și nu le-a fost ușor. Au părăsit to ceea ce aveau și ce știau și au luat-o de la zero absolut în altă țara. Sunt imigranți se în fiecare zi o simt, oricat de bine o duc, oricât de multe zâmbete vad în jurul lor, sau oricât de liniștiți sunt că au cu ce să-și acopere chiriile și celelalte cheltuieli.

Toți sunt curajoși: și cei care au rămas și cei care au plecat. Este greșit să arătăm cu degetul spre oricare dinte ei. Cei care au rămas, au rămas din zeci de motive și mulți se lupta zilnic cu frustrări, cu foame, cu nervi, cu neputință și multe altele. Cei care au plecat, au plecat pentru că probabil și-au dat seama că românii încă nu au învățat să se coaguleze să lupte într-o singură direcție. Au înțeles că viața unui om durează...cât o viață, nu cât două, și că de ei depind copiii lor. Dacă în 25 de ani lucrurile au mers spre rău, cu mici speranțe și pași aproape insesizabili spre mai bine, atunci copiii lor ar putea să ducă o viață mai bună la pensie, ceea ce nu este o imagine tocmai fericită. Probabil că atunci când țara va da semne de maturitate, românii se vor întoarce acasă, fie că este vorba de majoritari sau minoritari.

România a ajuns în situația în care este acum, pentru că fiecare a ”lucrat” pe cont propriu, nu i-a păsat de celalalt membru al familiei lui. Fiecare a dorit să îi fie lui bine. Trebuie ca toți să fim pentru unu, pentru familie, pentru țara în care ne-am născut și am crescut, pentru ca apoi țara să fie pentru noi, așa cum ne-o dorim.

Românii nu trăiesc după cum doresc în România, ci le este impus un anumit mod de a trăi și supraviețui de către conducătorii noștri, asemeni maghiarilor, rușilor, tătarilor, sârbilor, aromânilor etc. Nici mie nu-mi place să aștept câteva săptămâni pentru un consult, 1-2 luni pentru un CT și mult mai multe pentru analize la sânge, ori să fie nevoie să venim cu seringile și medicamentele în bagaj. Din păcate, majoritatea se complace în situația asta, pentru că suntem un popor care a scăpat de sub ”ghearele calde” ale comunismului ”recent” și încă nu am înțeles ce înseamnă dreptul omului/pacientului/copiluilui/animalului. Ne este încă teribil de frică să spunem ceva pentru că există riscul să ne trezim cu o corecție din partea cuiva. Ne este frică să ne asumăm, să ne ridicăm în picioare, să vorbim, iar ”EI” se bazează pe slăbiciunea noastră, a familiei noastre și ne tratează așa cum le permitem noi să ne trateze.

Colegul meu, Csaba, scria acum ceva timp un material despre utilitatea unor spitale maghiare în România. http://corbiialbi.ro/index.php/compas/713-da-pentru-spitalele-maghiare/

Eu aș spune Nu pentru spitalele maghiare! Nu pentru spitalele franceze! Nu pentru spitalele germane. Nu pentru separare! Nu pentru discriminare! Da pentru spitalele noi! Da pentru fonduri! Da pentru medici empatici! Da pentru comunitate! Da pentru înțelegere! Da pentru împreunare!
Nu are importanță de care spital urmează să se ridice, atâta vreme cât finanțarea este din afara granițelor. Eu una, spun nu!

Și noi vrem un management performant, și noi vrem fonduri, și noi vrem să vedem ceva din milioanele de lei impozite plătite pentru „asistența medicală gratuită”.

Dacă Ungaria vă sprijină și vă oferă o perspectivă mai occidentală asupra vieții decât o fac conducătorii noștri, de ce nu vreți să propagați binele și în țara în care trăiți? Ce folos ar aduce un spital maghiar, spre exemplu? Eu văd altfel situația acelei fete care nu a știut să spună în română ce o doare: statul ar trebui să angajeze în instituțiile de stat din zonele cu minorități traducători. Dar vedeți voi, până statul va angaja acești traducători, același stat va trebui să angajeze medici care să îi trateze pe bolnavi, că dacă nu avem medici care să ne trateze, traducătorul nu va avea cui să îi traducă. Pe de altă parte, îmi imaginez cât este de frustrant pentru un om să nu poată fi înțeles sau interlocutorului să nu poată înțelege. Nu văd vina în nicio parte, în aceasta situație.

Este drept că medicul ar putea învăța cele 100 de cuvinte care i-ar da o oarecare speranță că ar putea înțelege ce vrea pacientul să spună, însă dacă ar fi să îi întrebăm pe aceștia dacă ar fi dispuși să își sacrifice cele câteva ore de somn pe zi pentru a învăța o limbă străină, după zeci de ani prin școli, după toate gărzile și programul mega plin din spitale și policlinici, nu știu care ar fi răspunsul. Nu toți putem învăța o limbă străină, cum nu toți putem înțelege științele exacte. Dacă o emisferă cerebrală este mai dezvoltată decât cealaltă, individul se poate chinui mult și bine până să prindă cele 100 de cuvinte.
Dacă liderii partidelor maghiare doresc să facă ceva pentru comunitatea maghiară, de ce nu ar dori să facă și pentru cea românească?

Renumitul psiholog, Alfie Kohn, spune într-una dintre cărțile sale că dacă dorești să ai un copil dezvoltat armonios, care gândește pragmatic și ia decizii trecute prin filtrul gândirii proprii (atât cât poate un copil), este imperios necesar să nu se recurgă la pedepse și să se discute cu calm și empatie. Această regulă se poate aplica foarte ușor și unei întregi comunități. Dacă liderii maghiari marginalizează comunitatea românească și o ”pedepsesc” din cauza deciziilor luate la nivel național de către lideri, comunitatea românească nu poate decât să se revolte. Dacă românii ar simți că sunt apreciați și ascultați cu empatie în județele majoritare maghiare, aceștia și-ar putea schimba reacția la auzul unor cuvinte sensibile care vin din direcția maghiarilor, cum ar fi ”autonomie”, ”drepturi”, ”minoritari” ș.a.m.d. Schimbarea începe de jos, întotdeauna, și cu pași mărunți.

Dacă toți am fi pentru unu, atunci acel UNU ar putea fi pentru toți.





Sus