Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Compas / Dragoste la umbra cornului

Există iubiri, care dăinuie peste timpuri, care nu se pierd niciodată în negura uitării, chiar dacă cei, care cândva au aprins-o, de mult nu mai sunt printre noi. Există iubiri, care – precum perlele închise în scoicile din adâncurile mării – rezistă timpului îmbrățișate de versurile și rimele poemelor, tatuate în sufletul oamenilor, a celor, care sunt receptivi și la altceva, decât îndeletnicirile cotidiene.

O asemenea iubire este cea pe care a trăit-o și a savurat-o în toată deplinătatea ei poetul nostru național, Petőfi Sándor (1823-1849), la castelul din Ardud (jud. Satu Mare) – unde și-a unit destinul cu marea lui iubire, Szendrey Júlia – și, mai apoi, la castelul (sau mai bine spus, la conacul) din Coltău al contelui Teleki Sándor, unde și-a petrecut luna de miere.

 Acea iubire curată, inocentă, chiar dacă a tăinuit în urmă cu mai mult de 165 de ani și a avut un final, un deznodământ mai puțin fericit, poate chiar tragic, este vie și în zilele noastre, oferind exemplu de dăruire și atașament îndrăgostiților de toate vârstele.
Drumul de la Ardud la Coltău n-a fost lipsit de peripeții, dat fiind faptul că undeva în zona Cicârlăului (localitatea natală a rapsodului Nicolae Sabău), la câțiva kilometri de Baia Mare, s-a rupt osia trăsurii cu care mirii se îndreptau spre Coltău, astfel fiind nevoiți să înnopteze în orașul care mai târziu urma să devină Barbizonul Ardealului, la hanul Fekete Sas - Vulturul Negru (fosta clădire a Judecătoriei Baia Mare, actualmente Centrul de Afaceri Millennium). Și totuși, zilele petrecute la Coltău au fost cele mai frumoase zile din viața poetului, după cum el însuși a mărturisit.

Acolo s-au născut și cele mai frumoase poezii de dragoste (dar nu numai) ale poetului, adevărate capodopere ale literaturii maghiare, și – de ce nu? – ale literaturii universale – adăugăm noi, cei care reprezentăm posteritatea. E de ajuns doar să amintim inegalabilul poem „Szeptember végén” („Sfârșit de septembrie”):

Petőfi Sándor:

Sfârșit de septembrie

Zbucnesc încă-n vale flori multe-n lumină,
E verde-ncă plopul, fereastra păzind,
Dar vezi lumea iernii ce-i gata să vină?
Acoperă coasta zăpada sclipind.
E încă, în inima-mi tânără, vară
Și-n ea, încă-n floare, un întreg răsărit,
Dar toamna în negrul meu păr se-nfășoră,
Mi-i capul de brumele iernii pălit.

Se scutură floarea, și viața gonește...
Rămâi, o, soție, la pieptu-mi pe veci!
Dar fruntea-ți ce-n brațele-mi azi se odihnește,
Ca mâine, la groapa mea, n-o s-o apleci?
Oh, spune-mi tu: primul de-o fi să mor, spune,
Vei pune un văl pe mormântu-mi, plângând?
Și-o dragoste nouă putea-va răpune
Din sufletul tău al meu nume, curând?

Al văduvei văl de-o să-l zvârli odată,
Agață-l la groapa-mi: un negru drapel,
La mijlocul nopții, din lumea-ntristată
Veni-voi, și-n groapă m-oi duce cu el.
Să-mi șteargă tăcutele lacrimi amare,
Plângându-ți credința zdrobită-ntr-o zi,
Și a inimii rană să leg celui care
Și-atunci, și acolo, în veci te-o iubi!

(traducere de Eugen Jebeleanu)

Cum a ajuns poetul la Coltău, pe domeniul unui conte, știut fiind că nu prea simpatiza această categorie de oameni? Simplu: contele scriitor Teleki Sándor înainte de toate a fost OM, în așa măsură încat nici poetul revoluționar nu a avut ce să-i reproșeze. Singura șicanie dintre ei a avut loc când s-au întâlnit pentru prima oară, la Carei (Nagykároly), celebru episod anecdotic fiind relatat astfel de către conte în memoriile lui:

„Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost:
- Dumneavoastră sunteți primul conte în viață cu care am vorbit.
- Dar cu conte mort ai mai vorbit? - îl întreb cu oarecare acreală.
- Am fost și eu cândva în perioada mea de comediant.
- Ei bine, prietene, cu mine n-ai prea câștigat, pentru că și eu sunt un fel de conte sălbatic.
S-a uitat la mine: am văzut că nu se aștepta la un asemenea răspuns; mi-a întins mâna și gheața a fost spartă.”

Pentru a ilustra personalitatea de excepție a contelui este de ajuns să amintesc întâmplarea cu țiganul care a fost vizitiul unui cămătar nemilos din Coltău. Un datornic a vrut să-l împuște pe cămătar, dar vizitiul i-a sărit în apărare, și glonțul s-a înfipt în el. A rămas în viață, iar după ce a ieșit din spital, s-a dus la cămătar să-și reia slujba. Cămătarul însă nu l-a mai primit, spunând că nu are nevoie de oameni bolnavi, care să profite de el. Teleki l-a primit la el pe sărmanul om, dându-i de lucru la grajduri.

Acest om l-a învățat pe Petőfi să călărească. Din nefericire, în urma unui banal accident, vechea rană a țiganului s-a deschis, în urma căruia a murit în chinuri groaznice. Poetul a fost atât de marcat de moartea țiganului, încât i-a dedicat o poezie: „Cigány Ferenc, a négyes kocsis” („Francisc Țiganul, vizitiul cu patru cai”). Poezia, pe care poetul a lăsat-o la Coltău, din păcate, s-a pierdut.

Teleki Sándor a sprijinit cultura, și – oricât de ciudat sună – o sprijină și în zilele noastre, după mai bine de 120 de ani de la moartea sa. Pe lângă castelul său din Coltău, care actualmente (datorită unor oameni cu suflet mare, care nu s-au lăsat intimidați de copoii regimului comunist) funcționează ca muzeu, casa lui din Baia Mare găzduiește așa-numita Casă Teleki – centrul cultural al maghiarilor din Baia Mare și împrejuimi. Mai multe despre viața interesantă, plină de aventuri a contelui, precum și despre localitatea Coltău puteți citi în micromonografia bilingvă (maghiară și romană) scrisă de către profesorul de limbă și literatură maghiară Balogh Csaba, accesând lincul:

http://www.kolto-coltau.ro/Project/monografia-Coltau-Kolto.pdf

Trebuie amintit că de-a lungul timpului la castelul din Coltău au fost oaspeți personalități de seamă ale culturii maghiare, precum romancierul Jókai Mór, compozitorul Liszt Ferenc (pentru care Teleki s-a duelat la Berlin pentru a-i apăra demnitatea, și de dragul căruia chiar a răpit-o pe nevasta prințului rus, Glasenapp, frumoasa prințesă de care compozitorul se îndrăgostise). Dar „contele sălbatic”, cum s-a autointitulat, a fost prieten bun și cu Victor Hugo.

Teleki moare în 1892. Ultima dorință a contelui a fost să fie îngropat în curtea castelului, sub cornul lui Petőfi, ceea ce s-a și întâmplat, dar în 1936 urmașii lui au vândut castelul și domeniul, iar rămășițele lui pământești au fost strămutate în cimitirul comunei, unde se află și în prezent.

... Dar să revenim la dragostea din umbra cornului.

Petőfi a fost oaspete la Coltău de mai multe ori. Prima invitație a contelui a fost onorată pe 25. septembrie 1846. De această vizită se leagă și legendara întâlnire cu o țigancă, pe nume Pila Anikó (numele adevărat Varga Anikó). Romancierul Jókai Mór, care cu ani mai târziu fusese la rândul lui oaspete la castelul lui Teleki și care a căutat-o pe fosta amantă a poetului, scria în jurnalul său de călătorie că Anikó în fiecare an pleca în pelerinaj pe câmpul de luptă din Sighișoara (unde a căzut în luptă poetul, în 1849, la numai 26 de ani), punând flori pe mormântul comun al eroilor. Câtă legendă și cât adevăr este în această relatare, poate nu vom afla niciodată.

Cu puțin după prima sa vizită la Coltău, poetul o cunoaște la Ardud pe Szendrey Júlia, care urma să devină marea lui iubire, și pe care – din cauza tatălui fetei, care se împotrivea cu vehemență mariajului – o ia în căsătorie după repetate încercări de cerere în căsătorie eșuate. A doua încercare de cerere în căsătorie a avut loc pe 26. mai 1847., după care Szendrey Júlia mărturisește în jurnalul ei:




„27 mai... în această zi am fost împreună!... din această zi sunt logodnica lui Petőfi, și din această zi îl iubesc mai mult ca orice pe lume. Ce am făcut și ce am spus în această zi, nu știu, doar atât, că această zi este mai presus de viața mea de până acum.”

Logodna celor doi are loc la capela castelului din Ardud, pe 8. septembrie, în ciuda dezacordului tatălui fetei, care își dă totuși consimțământul, spunând: „Faceți ce vreți!”. La nuntă participă doar mama fetei, tatăl își face apariția numai când tinerii sunt pregătiți să plece în luna de miere la Coltău, luându-și rămas bun doar de la Júlia, nu și de la ginerele său.
Contele Teleki pune la dispoziția mirilor castelul său. Petőfi îl roagă pe prietenul lui să trimită tot personalul acasă, ca „să nu vadă nimeni fericirea mea”, și să plece și el. Teleki este de acord să facă pe placul prietenului său, cu o singură condiție: „bucătarul rămâne cu nevastă-sa, nu o las pe tânăra ta nevastă fără ea, pentru că numai din giugiulit nu veți putea trăi.”

Mirii ajung pe 9. septembrie la Coltău, unde stau pană pe 20. octombrie. În cele șase săptămâni petrecute la Coltău, poetul a scris 29 de poezii, adevărate capodopere ale liricii noastre. Mai multe poezii au fost începute la Coltău și finalizate în alte locuri. Într-un volum vechi, pe care cu ani în urmă l-am donat muzeului, am numărat nu mai puțin de 33 de poezii care au fost scrise în întregime sau parțial la Coltău.

Ca o mică paranteză: în perioada petrecută la Coltău, printre altele, cei doi îndrăgostiți au botezat la biserica reformată o fetiță pe nume Kata, fiica gospodarului Sebestyén György – după cum reiese din registrul de stare civilă al lăcașului de cult.

Petőfi scria poeziile, de regulă, la masa de piatră de sub cornul din parcul castelului, unde petrecea mult timp împreună cu soția sa. Masa de piatră (mai bine spus, blatul de piatră poate fi văzut și astăzi în parc. Bătrânul corn legendar al lui Petőfi, sub care a fost inițial înmormântat contele Teleki Sándor, s-a uscat, iar în 1997 a fost doborât de vânt. O creangă a acestui copac, așezată pe terasa castelului, se poate vedea și în zilele noastre. Mai mult, în locul cornului bătrân a răsărit un lăstar, care acum a ajuns să țină umbră mesei de piatră, dând speranță în viitor nu numai îndrăgostiților din Coltău, ci și celor care vizitează localitatea.

De vizitatori nu duce lipsă localitatea. În ultimii ani, Coltău a devenit țintă pentru turiștii din Ungaria, care vizitează Ardealul. Vara, de regulă, autocar după autocar „descalecă” aici. Tocmai din acest motiv, în ultimul deceniu s-au construit mai multe pensiuni. Astfel, localitatea și-a schimbat statutul de odinioară: din „cămara de alimente” a Municipiului Baia Mare transformandu-se într-o localitate unde turismul rural își adjudecă un rol din ce în ce mai mare. Vin turiști nu numai din Ungaria, ci și din țară. Cu câțiva ani în urmă, tocmai discutam cu doamna viceprimar, când a sunat telefonul în biroul dânsei, iar la celălalt capăt al firului era un domn din Galați, care - în numele unui grup de turiști români - se interesa de condițiile de cazare și despre curiozitățile locului...


















Cultul lui Petőfi Sándor, a poetului libertății și iubirii este viu la Coltău. Pe lângă școala care îi poartă numele, anual, în septembrie se organizează Sărbătoarea Petőfi, la care sunt invitate personalități de seamă ale culturii maghiare, atât din țară, cât și din străinătate. În parcul castelului, pe lângă istorica masă de piatră și arborii seculari rari, printre care și cornul vechi-nou, îl putem întâlni și pe contele Teleki Sándor, pe compozitorul Liszt Ferenc, pe generalul Bem József sau chiar pe Petőfi Sándor și Szendrey Júlia. Cei drept, toți stau neclintiți, sub forma unor bustur sau statui, și veghează asupra trecutului glorios, a prieteniei adevărate și a iubirii eterne.

Iubirile se nasc și mor, și totuși sunt eterne. Eterne, precum cornul bătrân din Coltău, care din nou se înfiripă, aspirând spre nori prin lăstarul tânăr de lângă masa de piatră pe care mai sclipesc razele poemelor de odinioară.

 




Sus