Luni, 26 August 2019
Luni, 26 August 2019


Compas / Lepădati-vă de ciocoi și de toate năravurile lor

Lepădati-vă de ciocoi și de toate năravurile lor


Acum o săptămână, văzând știrea despre acel „ciocoi gulerat” din Prahova ce-i pupa mâna stăpânului său, pentru mine n-a mai contat că ziua era trecută cu roșu în calendar ... Am slobozit în vânt un potop de înjurături, menite să mă răcorească, fiindcă cu siguranță respectivul n-a sughițat, după care, la scurt timp, m-am resemnat. Știți, pe mine m-a învățat un confrate bătrân, pe vremea când eram stagiar la Gostat, că „ăștia te omoară dacă îi bagi în seamă”. Și mare dreptate a avut bietul om, care la vremea respectivă se chinuia să evite puseele de hipertensiune, pentru că de atunci s-au scurs trei decenii și cred că n-a trecut nici măcar o singură zi în care să nu mă confrunt cu situații ce îmi aminteau de sfaturile acelui înțelept - „un om tăcut da’ afund”, după cum îl considerau apropiații.

              

La vremea respectivă, aveam vreo 23 de ani și tocmai terminasem facultatea unde, cu ocazia unui curs festiv, un dascăl care în același timp era și pictor, prezentându-ne niște tablouri dragi sufletului său, a zăbovit în fața unei lucrări ce reprezenta o turmă de oi aflată în transhumanță și dregându-și glasul a rostit sec: „după cum vedeți, măgarii sunt întotdeauna în frunte”.

Navigând ani de zile prin cotidianul românesc, m-am deprins să ignor „decorul”, să mă uit cu luare aminte la cel ce mi se adresează, precum și la modul în care o face, hotărându-mă pe moment dacă e cazul să-i răspund ori ba. Spre norocul meu, în peste 50 de ani de viață, nimeni nu mi-a cerut pâine, așa că am scăpat ... Dar după cum zicem noi, românii, scapi de dracu’ și dai de tac-su’ fiindcă, știți prea bine că aceia pe care încerci să-i eviți insistă, iar coțcarii în fața cărora nu te extaziezi te iau la ochi și astfel, încet, încet, ajungi să fii catalogat drept „om dificil”, „frustrat” sau mai știe nevoia cum le vine să-ți zică celor ce bagă de seamă că n-ai chef să te ții de turmă.

Din aceste motive, evitând „oamenii de bine”, m-am tot repliat și de o lungă perioadă de timp mă aflu în situația de a „executa ceea ce eu însumi am ordonat”. Acest mod de a-mi asigura traiul este singurul care mi s-a potrivit și trebuie să recunosc că la început mi-a fost greu să-mi asum de unul singur eșecurile pentru ca realizările să-mi revină pe de-a-ntregul.

Ăsta sunt eu, trecut de jumătatea vieții și celor pe care eventual îi frământă cum am dus-o sau cum o duc, le răspund cu un vers - „D’am avut, de n-am avut, am trăit cum mi-o plăcut” ... dar am fost dispus să plătesc prețul și să suport consecințele acestei cvasilibertăți. Îmi cer iertare dacă v-am plictisit cu amănunte de ordin personal, însă am considerat că se impun aceste precizări deoarece, deși eu mă consider român și sunt conștient că la rândul meu am fost binecuvântat și totodată pedepsit, în manifestările mele regăsindu-se mai toate deprinderile bune ori rele (încerc să le reprim) ale nației mele, totuși nu sunt un etalon ci doar un „om dificil”. În plus, în sângele meu s-au amestecat și vreo cinci picături de sânge de șvab de Sătmar și probabil, una sau două de sânge sârbesc. E bine de știut, nu?


Revenind la personajul, mai pe românește lingăul, a cărui prestație m-a îmboldit să vă împărtășesc unele dintre gândurile mele, pot să vă spun că din nefericire, în societatea românească, datorită mentalității unui important segment al populației, apucăturile ciocoiești nu constituie excepții și după cum spunea Vasile Alecsandri, cel mânat de astfel de porniri este „mare cu cei mici și mic cu cei mari”. Totodată, după vorba românului, „ciocoiul are obraz de săftian (piele de capră) și primește zîmbind insulte cît de grave”. Inițial, termenul, apărut în Muntenia, respectiv Moldova și necunoscut în Ardeal, avea sensul de „servitor domnesc“, „slugă boierească“, „fecior din casă”.

Ulterior, a suferit o schimbare semantică, cu următoarea explicație sociolingvistică: ciocoi/cioacă (feminin) - era eticheta unei categorii sociale intermediare, rău privite din ambele direcții – cu dispreț de nobilimea veche, cu ostilitate de cei mai săraci. Asociat tipologiei parvenitului, ciocoiul a devenit o etichetă socială și morală, iar „ca să merite însă cineva acest nume, nu e de lipsă să unească în sine toate caracterele cîte noi am indicat și altele ce poate am scăpat din vedere: ajunge să fie în cineva unul sau două din caracterele tipului, ajunge să fie numai sau laș și bas lingușitoriu cu cei potenți, sau mîndru și tiran neomenos și neîmblînzit cu cei mici, sau răpitoriu și despoiatoriu, sau trîntor ce se nutrește din sudoarea altora“ etc. (Rodica Zafiu – Ciocoi; http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/ciocoi). Mai mult, a trecut munții și pe alocuri, a depășit chiar și barierele etnice.


          


Cu asemenea trepăduși te poți întâlni în orice mediu și la orice nivel și oricare dintre ei ar fi în stare să te calce în picioare la cea mai neînsemnată clătinare a poziției în care s-a ancorat. Indiferent pe ce cracă se află, laici dar uneori și clerici, toți își arogă felurite merite, se împăunează cu decorații și titluri obținute cu pupături de mâni (în cazurile fericite) care, tocmai din acest motiv, au ajuns apă de ploaie. După mine, problema majoră a societății noastre nu o constituie faptul că există printre noi astfel de specimene, ci că le merge în continuare.

Printre retrograzii de tot soiul (rezerva de cadre), ciocoii sunt în elementul lor, adesea ocupând poziții importante și chiar întemeind adevărate dinastii – ciocoi din tată’n fiu.

Din păcate, în România, unde mult prea des te izbești de indivizi care pentru cel mai mic interes sunt în stare să-ți pupe mâna, iar apoi prosternându-se să-ți adreseze un mieros „să trăiii…ți”, și să adauge în gând „da’ nu mult”, sperând „să-ți mânce coliva” și care când nu se gudură sunt speriați de tot ce le e străin sau jugulează Serviciul de urgență după fiecare perioadă în care se reculeg, propășirea ciocoilor este asigurată multă vreme de acum încolo.

Să știți fraților că ciocoi sunt și aceia ce „vă dau” înainte de fiecare scutin, conștienți că dacă vă înfundă gurile nu veți fi în stare – fizic în cazul de față – să ajungeți precum personajul lui Titus Popovici: „În nemernicia mea, ca un câine turbat, am mușcat mâna care m-a hrănit”. Puteți sta liniștiți, deoarece prosperitatea tagmei ciocoiești constituie garanția faptului că desăvârșirea democrației în țara noastră și acceptarea valorilor europene sunt încă deziderate.

Vreți să ne meargă mai bine? Atunci lepădați-vă de ciocoi și de toate lucrurile lor și de toți slujitorii lor și de toata slujirea lor și de toata trufia lor ... precum vă lepădați de Satana!




Sus