Luni, 16 Septembrie 2019
Luni, 16 Septembrie 2019


Compas / Cafeaua abisiniană

Pe vremea aceea bunicul ne vizita an de an, cu o punctualitate calendaristică, și rămânea la noi din septembrie și până la mijlocul lui octombrie. Sărbătoream împreună zilele noastre de naștere, aflate la doar o săptămână distanță, după care se înapoia la Timișoara cu acceleratul ticsit de călători. Ne străduiam – după posibilități – să facem cât mai plăcut sejurul bunicului.

Masa de prânz o luam adesea în oraș, la unul dintre localurile particulare deschise de curând de așa numiții „mandatari”: Patiseria Katona, Vărzăria sau Păstăioasele. Sándor sosea întotdeauna la locul întâlnirii cu zece minute mai devreme, potrivit uzanței oricărui „om de lume”. Eu veneam de fiecare dată gâfâind și-l găseam așteptându-mă.

- Dar, Bunicule, în ultimele decenii ale veacului XX nimeni nu mai are vreme să aștepte la colțul străzii! – mă scuzam jenat.

- Așa o fi acum, dar eu sunt un om al veacului al XIX-lea și vreau să rămân așa! – îmi răspundea el, mândru de faptul că se născuse în 1898. Spunea adesea că nicio generație anterioară nu experimentase un progres tehnic atât de mare și nici nu-și imagina ca urmașii săi să mai aibă parte de așa ceva.


În copilărie a văzut demarând primul automobil din oraș, a vizionat printre primii programele televiziunii ungare și sârbești, recepționate la Timișoara, și a urmărit în transmisiune directă primul pas al omului pe Lună. Și – pentru că e un fapt strâns legat de subiectul povestirii – menționez că de la începutul anilor 1930, Bunicul utiliza un espressor de cafea electric, pe vremea aceea o minune a aparaturii electrocasnice, o adevărată raritate pe meleagurile noastre.

Între timp Sándor a trăit două războaie mondiale: în primul fiind militar, iar în al doilea înfruntând privarea de toate drepturile cetățenești și amenințarea continuă a deportării care în final – în România – nu a mai avut loc. La sfârșitul anilor 1930, când „românizarea” devenise politică de stat, micul magazin de textile al Bunicii a fost trecut formal pe numele unui partener creștin.

Aveau dreptul să lucreze în propriul magazin, însă majoritatea profitului intra în buzunarul altcuiva. Dar toate acestea n-au produs schimbări majore în tabieturile bunicului care în fiecare zi, în pauza de prânz, își savura cafeluța „aferentă” la cofetăria Arendt, așa cum o făcuse în perioada antebelică sau imediat după schimbarea „imperiului”…

Până în momentul în care cofetarul de origine șvăbească – un om cumsecade, de altfel – a fost obligat să afișeze avizul Juden unerwünscht! adică evreii sunt nedoriți! Bunicul a fost nevoit să se resemneze cu cafeaua cumpărată pe sub tejghea și surogatele, astăzi uitate, precum „sănătosul” Kneipp – preparat din malț – având pe etichetă chipul abatelui (care arăta precum Gregor Mendel, tot un călugăr). Kneip-ul se servea cu cicoare, așa numita Frank-caffé.



Nici după întoarcerea armelor din România, Bunicul meu Sándor nu s-a putut dedica pasiunii sale de cafegiu ori măcar de băutor de surogat, întrucât în august 1944 maghiarii au recucerit Aradul, instituind imediat obligativitatea purtării stelei galbene și pregătind în mare grabă deportarea evreilor. Atunci majoritatea familiilor evreiești din Timișoara au fugit din oraș, îndreptându-se spre liniile trupelor sovietice care se apropiau. Bunicul meu și familia sa, inclusiv tatăl meu care era licean, au sfidat soarta rămânând pe loc până la eliberare

Comunismul instaurat destul de curând în țară a îmbinat prigoana politică și lipsurile de tot felul. Vreme îndelungată nici nu puteai visa la cafea naturală. Din fericire deschiderea survenită în anii șaizeci, așa numita „primăvară bucureșteană”, a adus unele îmbunătățiri și pe tărâmul aprovizionării. În orașele mai mari a dispărut cartela de pâine, însă pentru o duzină de ouă trebuia să stai la coadă ore în șir.

Una dintre contradicțiile sistemului era faptul că simultan cu cozile interminabile pentru ouă și carne, în fiecare magazin alimentar se comercializau – din recipiente de aramă frumos decorate – cel puțin trei sortimente de cafea: braziliană, columbiană și arabică. Atunci l-am întrebat pe Sándor, care este cafeaua cea mai gustoasă?

- Aaa! – zise bunicul meu dând din mână a lehamite – niciuna! Cafeaua abisiniană era cea adevărată! Avea o aromă unică și boabele lunguiețe, de dimensiuni mari și cu șanțul dispus nu la mijloc, ci într-o parte – îmi explica el, desenând în aer, cu degetele lungi și fine, conturul oval al bobului de cafea.

- Și unde puteai să cumperi cafea abisiniană?

- În vremurile de pace, peste tot – îmi răspunse – chiar și la Chișineu Criș, în băcănia tatălui meu!


Atunci, în copilărie, am înțeles că sintagma „vremurile de pace” se referea la ultimii ani ai monarhiei austro-ungare, epoca bunăstării și emancipării evreilor.

Bunicul meu care trăise vremuri mai bune se înfuria din cale afară dacă era servit cu cafea proastă. Țin minte că odată l-am invitat într-o cafenea de pe strada Deák Ferenc. Bunicul a acceptat, dar apoi am remarcat că-și înghițea cafeaua cu noduri, învăluit în tăcere. L-am întrebat dacă era bună.

- Aaasta? – întrebă cu un dezgust vizibil – cafeaua asta nu e amară, ci acră! Niciodată nu am mai îndrăznit să aleg cafeaua cu care-l serveam pe Bunicul.

Sándor nu a mai apucat ultimul deceniu ale dictaturii când s-au reintrodus cartelele pentru alimentele de bază, nu se mai comercializa ciocolată, nici dulciuri sau fructe exotice, iar cafeaua boabe a fost de-a dreptul exilată din țară. Pe piață se găsea doar un amestec de cafea măcinată cu cicoare, înlocuită mai apoi cu vestitul „nechezol” care – după cum se zvonea – conținea ovăz prăjit – dar e mai plauzibil să fi fost orz.

Înainte de a o consuma adăugam puțină sare de bucătărie, pentru a preveni indigestia cauzată de acizii grași. Un lucru e sigur era o tortură să bei lichidul acela amar ca fierea și lipsit total de aromă. Oare cum ar fi reacționat la toate acestea Bunicul Sándor?! Nu e de mirare că până la căderea dictatorului toată societatea românească devenise băutoare de ceai!

Și mie îmi place foarte mult cafeaua espresso, o preferință pe care o pun pe seama moștenirii genetice. Din acest motiv în cele trei decenii de la săvârșirea din viață a Bunicului am fost preocupat de cafeaua abisiniană. Pentru generația actuală însăși Abisinia este un tărâm necunoscut, un nume care ar fi fost demult acoperit de colbul uitării dacă „Ducele” nu ar fi declanșat tocmai acolo primul și cel mai stupid conflict armat al fascismului european.

Întorsăturile profesionale și familiale ale sorții au făcut să trăiesc de o vreme încoace în Statele Unite, iar calitatea cafelei pe care o beau să se amelioreze proporțional cu creșterea venitului meu.



Cu câtva timp în urmă, într-un magazin, privirea mi-a fost atrasă de un pachet de cafea de origine etiopiană și am realizat pe loc, cu o strângere de inimă că: „Asta este cultivată în Abisinia de odinioară!”.


Iată că la vârsta de peste cincizeci de ani am avut și eu prilejul să gust pentru prima oară vestita cafea abisiniană!


Dar calitatea ei nu pot s-o judec în mod obiectiv, pentru că prin gustul și aroma acestei cafele răzbate destinul familiei mele, urmând istoria frământată a unei regiuni care astăzi este cunoscută drept Europa de Est.

(povestire apărută în volumul Daniel Lőwy, Két világ között, Colecția Corbii Albi, Editura Világhírnév, Cluj-Napoca, 2012; traducerea din limba maghiară Andrea Ghiță)
Sursă: http://www.baabel.ro/portret/105-daniel-lowy-cafeaua-abisiniana





Sus