Marţi, 17 Septembrie 2019
Marţi, 17 Septembrie 2019


Compas / – Vrei un pahar de apă? – Igen.

– Vrei un pahar de apă? – Igen.


Bacalaureat 2002 (dacă îmi amintesc bine anul), Odorheiu-Secuiesc. Comisie de examen cu o colegă tot româncă, sobră, corectă până în măduva oaselor. Carnetele de la examenul oral în fața mea că scriam frumos de mână (nu mă laud, așa e!) Intră un prunc. Emoționat. Nervos. Ia bilet. Se uită. Se strâmbă...



– Pot să schimb?
– Poți! (O aud: spune-i că i se scad două puncte! – Lasă- l în pace!)
Îi vine rândul. Citește subiectele... Pfuuu... Spaima secției române: Ion Barbu. Mă uit la colegă. Ea se uită în pământ. Mă uit la copil - alb ca varul.
– Vrei un pahar de apă?
– Igen.
Răspunsul în maghiară mă face să-mi dau seama că nu se poate concentra din cauza emoțiilor.
Mă duc lânga el. Îi tremurau mâinile. Îi pun o mână pe umăr, aproape că sare de pe scaun.
– Liniștește-te, ok? Mă uit în ochii lui și nu mă las până nu-i prind privirea. Știam că așa se poate. Nu mă mai lasă, e cu mine.
– Hai să vedem. Ce știi? Uite, din toată materia pe care ai studiat-o la română 4 ani, alege tu orice și vorbește. Orice! (Colega, în pumn: nu se poate, nu e legal! Eu, tot în pumn: ba se poate! E blocat și nu-l las până nu ia nota de trecere!)
– Nu știu nimic...
– Vrei să te mai las? Te mai gândești?
– Nu. Nu știu nimic.
Directoarea: Spune-mi trei nume de scriitori maghiari.
– Nu știu...
Mi se facuse o milă teribilă (pățisem asta la examenul de psihologie în facultate, la materia care îmi plăcea cel mai mult).
– Uită-te la mine! Spune-mi trei nume de scriitori români!
– Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale.
– Perfect.
– Ce a scris Caragiale?
– Comedii...
– Iti amintesti vreun personaj?
– Cetateanul turmentat....
Încep să râd. Zâmbește și el...
– Acuma știu!



Și începe să vorbească despre ermetism. Despre ”După melci”, despre simboluri. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Vorbește și pe al doilea subiect, narațiunea. Iau carnetul cu numele lui și îi dau 9. Văd privirea ciudată a colegei, dar o ignor, fără să încerc să o descifrez. Știam că nu poate da mai jos de 8. Nu putea fi diferență mai mare de un punct. Ma uit la pixul ei:10!

Zâmbesc, închid carnetul peste buletin și i-l dau băiatului urându-i succes mai departe.

La 8:30 seara, când am terminat examenul, mă aștepta copilul cu un buchet de trandafiri albi.
– Doamna, când am auzit că evaluatorii sunt de la secția română am intrat in panică. Mie îmi place româna mult. Dar nu am unde și cu cine vorbi. Muțumesc că ați fost om cu mine. Acum puteam să fiu picat. De asta ne-a fost frică tuturor, cu asta am fost amenințați: cu evaluatorii români care nu vor înțelege că noi venim de la secția maghiară, că ne exprimăm mai greu și ne vor pica pe capete…

L-am strâns în brațe cât am putut. N-am putut articula niciun sunet. I-am spus doar, in gând: eu îți mulțumesc!

Cred că examenele sunt momentele de care îmi amintesc cel mai frecvent de la plecarea din Secuime. Și cele de care mi-e cel mai dor. Erau cele în care demontam prejudecăți și în care , față în față cu elevii, comunicam fiecare cum știam mai bine. Și reușeam să scoatem ce e mai bun din copiii aceia care de multe ori ne-au demonstrat o voință de fier și un drag de limba română ce poate părea incredibil dacă ne gândim la zona despre care vorbesc și mai ales la stereotipiile care circulă în afara ei: nu vor să învețe.

Ba vor să învețe. Rezultatele sunt ca peste tot: și bune, și foarte bune, și proaste, și foarte proaste.

Ceva, însă, e diferit: limba română pentru copiii de acolo, din zona monolingvă (a cărei existență e vehement negată, de parcă televizorul ar asigura bilingvismul!), e limbă străină. Știu, sună ciudat, mulți se vor trezi să bată cu pumnul în masă cum că e România și bla-bla.

Dar adevărul e acesta, demonstrabil la fața locului. Și dacă ceea ce profesorii și părinții cer de atâția ani (o programă special concepută pentru a facilita învățarea limbii române, nu a literaturii și teoriei literare!) s-ar pune în practică, probabil ar dispărea și panica elevilor în fața examenelor, și grijile și neliniștea părinților, chiar și stereotipiile amar-tâmpite de genul legendelor urbane ce vorbesc despre imposibilitatea de a cumpăra pâine sau de a obține un pahar cu apă.

Până atunci, însă, rămân copiii aceștia deosebiți, rămân profesorii, foștii mei colegi, care muncesc și își pun tot sufletul în predare și rămân amintirile atât de frumoase legate de ei toți.
Mult succes la examene tuturor!





Sus