Miercuri, 26 Iunie 2019
Miercuri, 26 Iunie 2019


Compas / Romeo si Julieta la Zalău – spații identitare

Romeo si Julieta la Zalău – spații identitare

Îi iubesc pe Romeo și Julieta. Dragostea lor proaspătă și inocentă rezonează în timp cu fiecare izbucnire a primăverii în Natură și în Inimă. Drama a fost învinsă în perenitate și ni se pare firesc să fie așa. Pentru că întruchipează – și întruchiparea este infinit mai puternică decât simpla simbolizare – intruchipează sursa forței pe care o cunoaștem toți și care învinge obstacole create de om. Așa, m-am trezit întrebându-mă: oare când cei doi se îmbrățișau în soarele unui luminiș, pe Pamântul carei identități se găseau? Montecchi, Cappelletti, sau poate, o nebunie, prefigurarea vremelnică a unei Italii viitoare?

Este calitatea narației, de a face ca asemenea întrebări să devină ridicule! Dar de ce oare – amândoi erau bine înrădăcinați într-o familie, într-o tradiție, în care erau iubiți și protejați. Aveau o identitate bine definită și puternică. Nu din protest împotriva identității s-a născut dragostea lor care spărgea limitările impuse de moștenire – ea s-a născut din însăși … dragostea. Și noi toti, în Romeo și Julieta recunoaștem cu usurința faptul ca identitatea oricât de profundă și bine cultivată, se topește în aceea ultimă formă a identității, ce se mai numește și iubire. Și ne intoarcem mai voioși sau mai melancolici la ale noastre, uitând de consecințe …



Ildikó și cu Marcel s-au iubit, poate si ei, la fel. Mai putin loviti de soarta, au avut si un copil. Acesti copii, născuti din dragoste, ar trebui sa fie neprețuitele noastre valori comune. Și totuși, greul începe când vine vremea să-si găsească o identitate proprie în lumea înconjurătoare. Ce le oferim noi, ca spațiu de echilibru pentru noua lor identitate? Un mare teritoriru viran, răvăsit de lupte, un teren minat!

Am cunoscut un tanar, activist la un ONG cu nume pompos, ce activa împotriva nedreptăților etnice, desigur. Cunoștea pe Lendvai pe dinafară și era de acord că „cea mai mare nedreptate a marilor puteri, a fost … „ ghici care!

Când îl intrebai dacă asta înseamnă că soarta popoarelor baltice, sau a românilor înșiși, ocupați cu încuviințarea marilor puteri de către sovietici, a fost în consecința preferabilă … primeai invective. Afirmațiile sale trebuiau să fie superlative – și de aceea luarea în considerație a suferințelor altora, se înregistra ca un afront; trist dar adevărat.


El era fiul unei astfel de iubiri și tatal fiind maghiar, spunea că a primit odată de la un profesor de școala o palmă – de unde a tras concluzia ca românii sunt rasiști. Nu că profesorul avea o problemă. Eu, la aceeași vârstă, am primit și eu o palma de la un profesor de sport: se întâmplase că surâdeam mai galeș unei noi dulcinee, când el trecu prin față si salutul meu a picat cu o expresie facială mai ciudată, pe care a intrepretat-o … exact, etnic! Și m-a asteptat după o ora de sport, să mă corecteze în mod ne-norvegian. Ce să-i fac? Mi-a fost milă de el. Și am inventat explicații pentru cele cinci degete roșii de pe fața, pe care le-am purtat o zi întreagă în văzul lumii. Puteam interpreta și alftel …

Cunosc și cazuri inverse. Un bun prieten în Elvetia, este tot fiul unui tată maghiar si al unei mame de viță moldovenească. El era mereu mai aspru decât toți ceilalti când se vorbea de vreun afront – se mai întâmplă – al vreunui maghiar; explicația era „îi cunosc eu“! Odată, la o demonstratie organizată de mine în oraș, cu toată munca de rigoare, presă și televiziune, păcate, prezența prietenului Csaba (nu Szabó :-) ca vorbitor din partea maghiară – vine un tânăr Ferencz cu ceea ce se dorea a fi „o surpriză“. Avea un placat în care cerea … „democratizarea Transilvaniei prin alipire la Ungaria” (era în 1987, noi demonstram împreună împotriva comunismului).

Desigur că a trebuit să îl las în apărarea unui prieten care vorbea mai bine limbajul corporal din Giulești, pentru ca să nu provoace pe vreun român mai necontrolat – până a venit Csaba si l-a potolit. Planul sau era, a mărturisit într-adevăr, sa provoace o încăierare, care să fie filmată de televiziune. Vroia sa fie erou si a eșuat. Drept care, noi cu toții am avut de ce râde în lunile următoare, cu milă pentru sărmanul smintit, dar cu oarecare intelegere.

Doar Răzvan, amicul de care vorbeam era neîmpăcat: „Îi cunosc eu, nu a înțeles nimic, ați fost prea îngăduitori!“. Îi ziceam: „Poate – dar nu mă voi lasa eu forțat de un smintit să cobor la mintea lui, chiar dacă tu îi cunoști, cum zici“. Iată, cu socializari diverse, doi tineri care ar fi putut să fie model al calităților reprezentative ale ambelor neamuri, al căror sânge le curge prin vine, dar care au devenit excesivi, de o parte si de alta.

Ah, desigur, cunosc și oameni care au găsit echilibrul și sunt valoroși și iubiți în societate, de obicei asta poate vine si cu vârsta – uneori niciodată. Deci exemplele luate, din păcate nefiind izolate, este bine să ne dea de gândit. Nu le ofer ca motiv de autocritică depresivă și nici nu pretind ceva despre frecvența lor.

Dar se întamplă – și putem să ne întrebam: ce facem noi, ca societate, ca acești fii ai lui Romeo și ai Julietei din Zalău sau de altundeva, să poată să își dezvolte identitatea multiplă, în pace cu societatea în care trăiesc, cu specificitățile ei din ambele etnii? Este o tema pe care o propun în dezbatere – simplă, dificil de prins. Dacă nu ne oprim la o trivială moralizare colectivă, de genul „ar fi bine să fie bine“, vedem ca sunt multe aspecte importante de discutat. Multe … nu o suta, dar nici două-trei, poate o bună jumătate de duzină. Dacă mă rabdă Corbii Albi, le voi atinge pe rând, în timp, unul câte unul.



Închei cu o anecdota reală, pe care o am cred de la Zoltán Rostás, indirect.

János și Gheorghe locuiau intr-un bloc din Sf. Gheorghe, fiecare cu femeia lui si ca dragoste comuna aveau sticla. Drept care aveau obiceiul sa se refugieze in pivnita unde serbau inclinația comună, departe de ochiul sever al soațelor – care erau pentru ei dușmanii, desigur.

Până cand au venit zilele din Februarie 1990 în care au descoperit că aparțin unei etnii, și anume aceasta apartenență era diversă, și trebuia să facă din celălalt un inamic mai rău chiar decât soția. Și … au devenit bețivi solitari! Nu știu dacă urbea era Sf. Gheorghe, dar povestea este reală.

Cei doi erau manipulabili prin viciul lor. Putem deci să ne întrebăm, descoperind o înclinație – care mai se vede pe ici pe colo – spre ușurința de a fi manipulați de segregari și obsesii ce reduc complexitatea societății la aspecte etnice: ce viciu ne face accesibili la acest mod de gandire? Și desigur, să ne întrebăm: cum ramâne cu Romeo și Julieta din Zalău, ce spațiu identitar vom oferi copiilor lor?




Sus