Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Compas / Atotcunoscătorul Florel

Atotcunoscătorul Florel

Pe semne că gingășia chipului de bebeluș a lui Flo36rel a fost atât de mare în primele zile de viață, că emoționata sa mamă a decis pe loc ce nume i se potrivește. Florel! Ce nume rar! Ce expresiv! Cât de bine poate să înglobeze în el toate calitățile cu care, prin generozitate providențială, a fost înzestrat pruncul!

Timpul a trecut, și odată cu el burta și ridurile de pe chipul lui Florel au anulat întreaga gingășie a micuțului care promitea să încânte întreg Universul cu făptura sa. Și totuși, lui Florel i-au rămas calitățile. Pe acestea nici dușmănosul timp nu i le putea răpi.

Elev fiind, lui Florel nu-i plăcuse prea mult școala. Istoria îl plictisea, iar profa de română era o babă proastă cu pretenții inutile, care vorbea de niște aberații nefolositoare precum ortografie, vocabular sau literatură. Ce aiureli! Cui și la ce i-ar fi servit în viață să știe asemenea cretinătăți?! Noroc că el, Florel, se născuse cu fler și știa să aleagă de la viață tot ce-i mai bun și mai important. Avea un ochi pentru esență.



Printr-o minune pe care nici el nu și-o explica, Florel a reușit chiar să-și ia BAC-ul. Mare mândrie i-a produs mămicii lui atunci! Dăduse probă chiar și la istorie și română și trecuse fără mari probleme. I se spusese că face prea mari greșeli de exprimare, că vorbește cu dezacorduri și scrie fără nicio noimă, dar ce importanță mai aveau părerile astea idioate? Acum era major și mai avea și-o diplomă cu care se putea mândri.

De câte ori își amintea de BAC, râdea cu poftă de fraierii din clasa lui care au stat să-nvețe toate porcăriile băgate pe gât de profesorii ăia expirați și toxici. Și? Care era diferența dintre el și ei? Știa cine e Eminescu, auzise de Creangă și Caragiale, se bucura să fie neam de daci și de romani, chiar dacă nicioată nu știa sigur dacă Traian era romanul, dar oricum n-avea nicio importanță. Acumulase destule informații în cei 12 ani de școală, cât să se simtă bine că-i român și să se poarte ca atare. Restul era doar apă de ploaie. Baliverne pentru fraieri fără ocupație.

Băiat pragmatic și hotărât în viață, de cum a terminat cu școala, Florel s-a pus pe muncă. Deși simțea românește, preluase din niște discuții cu prietenii la o bere ideea visului american. O casă, o mașină și-o nevastă i-ar fi confirmat valoarea și l-ar fi ridicat mult deasupra tovarășilor lui, niște proști care nici BAC-ul n-au fost în stare să îl ia. Și ce dacă el se născuse-n Afumați?

Câți fraieri nu crescuseră în miezul Bucureștiului și nu erau în stare de nimic? Lui nu i-a fost niciodată rușine să muncească. El a cărat moloz, a împins cărucioare, a livrat marfă și s-a chinuit să pună ban pe ban ca să-și mai facă un etaj deasupra casei părintești. În câțiva ani, visul american începea să se concretizeze. Etajul casei se înălța vizibil, mașina strălucea în curte, iar rezultatul muncii sale se vedea cu fiecare zi mai mult.

Într-o zi, dete bunul Dumnezeu ca Florel să o cunoască pe Ginetta, fată cuminte de la țară pe care și-o luă imediat de soție și o duse în palatul construit cu trudă. Ginetta nu era frumoasă, dar era fată strângătoare. Se vede treaba că flerul nu-l părăsise pe Florel nici în materie de dame. Agoniseala celor doi începu să crească și, odată cu ea, și șuncile de pe Ginetta, care cel mai mult iubea duminicile cu mititei la grătar,bericică, dulciuri și manele, alături de câțiva prieteni și de soțul ei gospodar.

Lui Florel nu-i prea plăcea s-o vadă mâncând cu atâta zel, căci nu prea suporta femeile umflate, dar în sinea lui se bucura că pe Ginetta lui se vedea bunăstarea. Trăiau bine! Aveau casă, aveau mașină, ieșeau la pădure de câte ori își doreau și, de vreo două ori, făcuseră vacanța și în Grecia.



Altceva e când ieși și vezi lumea! După atâta muncă, Ginetta și Florel meritau să investească în ei. Și mai era ceva: satisfacția imensă de a-și vedea vecinii crăpând mușcați de veninul invidiei. Nu toți știau cum e să mergi în Grecia la All Inclusive. Stai acolo în hotel câteva zile bune, mănânci cât vrei, bei ce-ți poftește sufletul, te-ntinzi ca domnul pe șezlong să iei tot soarele cu tine, faci zeci de poze cu apa limpede ca oglinda și pui pe Facebook să blamezi Marea Neagră, apoi pleci acasă împăcat că ai văzut lumea. Acum știi cum e în alte țări și nimeni nu te mai poate contrazice.

Prins cu viața și aspirațiile lui înalte, Florel n-a apucat în schimb să-și viziteze țara. Intrat într-o pasă financiară proastă, n-a mai putut s-o ducă pe Ginetta în Grecia, nici în Italia, așa cum își propuseseră. Așa că, pentru a nu cădea de fraieri în fața prietenilor, în concediul de vară au plecat puțin prin țară. „Hai, mă Florele, să vedem și noi cum e-n Covasna!“, îi propusese într-o zi Ginetta, cu obrăjorii ei durdulii îmbujorați de gândul aventurii.

Ginetta avea o rudă care, de câtva timp, stătea în Secuime. O ciudată, care nu se prea realizase în viață, dar care i se părea interesantă prin decizia de a pleca din București. Avusese chiar mai multe discuții cu Florel pe tema asta și aflase de la el că în zona asta de țară trăiesc ungurii, un neam care mereu i-a fost nesuferit, mai ales de când se întâlnise la Constanța cu unul care i-a făcut probleme. Incidentul cu ungurul l-a făcut pe Florel să priceapă rapid că toți sunt la fel și că știu ăștia în presă ce știu când spun despre ei multe și de toate. Categoric și irevocabil, Florel nu îi suporta. Ungurii nu aveau ce căuta în țara lui și ar fi făcut mai bine să se ducă naibii de unde au venit.

Trecând prin Sfântu Gheorghe, în vizită pe la nesuferita rudă a Ginettei, Florel apucă să ia pulsul orașului. Dintr-odată singura limbă pe care o înțelegea se auzea din ce în ce mai rar în jurul lui. Parcă n-ar fi fost în România. Cu fiecare pas pe care îl făcea pe străzile bizarului oraș, devenea din ce în ce mai convins că ungurimea a pus stăpânire pe țărișoara lui. Revoltat și cu pulsul crescut, când o-ntâlni pe ruda Ginettei o întrebă cu obidă:



– Ce dracu vorbesc ăștia ungurește peste tot?!
– Păi dacă sunt unguri, ce-ai vrea să vorbească? Turcă?, îi răspunse aceasta cu aroganța care îl scosese dintotdeauna din sărite pe Florel.
– Nu turcă, dar să vorbească românește, că d-aia trăiesc în România! Dacă nu, să se ducă în Ungaria și să ne lase în pace!

Ruda Ginettei începu apoi să-i înșire o serie de argumente stupide pe care Florel nici nu dorea să le audă. Ce știa scrântita asta despre lume și viață și cum de se găsise ea să-i explice lui cum stă treaba? Dar ce? El se născuse ieri? Știa el foarte bine cum e cu ungurii. Ar fi vrut chiar să-i povestească experiența cu ungurul de la Constanța, dar era prea scârbit să o facă. Ar fi avut el multe să-i trântească în nas proastei care bătea câmpii fără să știe despre ce vorbește, dar nu voia să-i strice Ginettei concediul. Cu năduf și simțindu-se învins de situație, îi întrerupse interlocutoarei sale discursul pe care simțea că nu-l mai poate suporta, zicând:

– Dă-i,mă, dracu!

Încă o dată în viață, Florel se dovedise inspirat căci ruda Ginettei amuți pe loc. Era ea ciudată, dar pricepea rapid că nu te poți pune cu oamenii ca el. Unul era Florel din Afumați, care știa prea bine pe ce lume trăiește și pe care realismul nu îl părăsise niciodată în viață. Pe el nu-l puteai face cu argumente și povești. El știa tot! Astea erau pentru fraieri.






Sus