Marţi, 18 Iunie 2019
Marţi, 18 Iunie 2019


Compas / Nem tudom, numa’ așă o zîs

Nem tudom, numa’ așă o zîs

Cînd eram tînără am plecat la un început de mai la Cluj, la o sesiune de comunicări științifice. Așa era pe vremea respectivă – într-o lume care a dispărut – , se mai făceau și chestii științifice în facultate, fără să le copii de undeva sau să ți le facă altcineva.

Să fi îndrăznit numai să nu muncești cu creierașul tău propriu și personal, că te executa profesorul la examen de nu te vedeai. Iar o repetenție a anului (de două ori) era egală cu moartea studenției. Te duceai mata acasă să prestezi în producție, la vreo fabrică.
 
                                                             Gazetari "Ștefan Gheorghu"
Cazate la căminele studențești din Mănăștur, am scos un „Uau!” Rămăsesem cu gura căscată. Stăteau cîte doi sau trei studenți într-o cameră, la fel de mare ca a noastră. Noi, la Iași, cinci, înghesuite una în cealaltă ca sardelele. La capătul holului aveau o cameră tip bucătărie, cu vreo două aragaze (unde, dacă aprindeai chibritul, chiar era gaz și puteai să-ți faci un cartof prăjit sau două ouă).

Noi ne chinuiam să gătim pe niște reșouri improvizate de băieți dintr-o cărămidă tip șamotă sau BCA, o sîrmă groasă înfășurată în mijlocul cărămizii sparte și un fir conductor cu un ștecher la capăt, pe care-l băgam cu frică în priză. Și asta numai cînd aveam norocul să fie lumină. Evident, reșourile ne erau interzise așa încît era o adevărată aventură să le ascundem – când veneau cerberii în control. N-am înțeles de ce comunismul nu oferea egalitate, aia frumoasă și perfectă pe care o proclama sus și tare în plenare și congrese. Teoria era una, practica te dădea mereu peste cap, ca un Hopa Mitică. Întrucît n-am priceput m-am gîndit, la un seminar, să-l întreb pe proful de socialism științific. Mi-a răspuns, bineînțeles.

– Ieși afară, obraznico!


                                                                              La "disco"
Ne-am comunicat (științific) noi ce ne-am comunicat. Însă, cum urla tinerețea în noi iar copacii înnebuniseră în culori pastelate, serile am dat-o pe discoteci dansând frenetic pe muzica anilor ‘80 (români și maghiari, deopotrivă, fără să ne scoatem ochii) iar după amiezele umblam brambura tot orașul, căscând ochii la galantarele goale. În magazine era egalitate perfectă. Nimic la Iași, nimic la Cluj.

– Băi, m-am rătășhit printr-un cartier di la iștea șhî o vînzătoare de la pîni n-o vrut să-mi răspundî. Nem tudom, numa’ așă o zîs, îmi spune agitată o colegă.

– Înseamnă „nu pricep” sau mai bine „nu știu”, mă dau eu mare cunoscătoare. Numai că nu te cred, sigur mai înflorești tu puțin, ca să ne sperii. Cine știe ce ai zis în limba ta de Vaslui. Cîteodată, îmi vine și mie să-ți spun „nem tudom".

– Haidi, bre, cî io vorghesc românește corect. I-am șherut un covrig.


                                                                            Miliția...
M-am rătăcit și eu în după amiaza următoare în cartierul care o înspăimîntase. Blocuri triste și cenușii, așa cum erau în toată țara. Lume grăbită și tăcută. Numai păsărelele ciripeau fericite în limba lor, ascunse prin frunzișul copacilor gîrboviți de flori, fără să le pese dacă muzica lor era înțeleasă în limba română sau maghiară. Și, după vreo două ore, m-am lăsat păgubașă. N-am dat de nici o vînzătoare care să-mi spună acră „Nem tudom”.

Poate am avut noroc să dau numai peste români. Sau or fi înțeles ce spun. Sau...




Sus