Marţi, 21 Noiembrie 2017
Marţi, 21 Noiembrie 2017


Compas / Cerbul năzdrăvan și oaia bârsană

Cerbul năzdrăvan și oaia bârsană

Ceea ce am să vă relatez mai jos, pare a fi desprins dintr-o poveste clasică. Și totuși, în acest caz nici pe departe nu putem vorbi de ficțiune, căci de data aceasta povestea s-a transpus în realitate.

Dacă aș scrie pentru un ziar axat pe senzațional, aș putea da articolului fel și fel de titluri atrăgătoare pentru cititorii însetați de întâmplările șocante, ieșite din tipar. De exemplu, „Incredibil: o oaie și-a ales drept prieten un cerb”, sau invers, „Cerbul care s-a împrietenit cu oaia”, eventual, „Incendiar! Oare prietenia dintre cerb și oaie să fie un pas spre o coaliție care își propune să preia puterea în pădure?”

Cum, har Domnului, nu lucrez pentru un asemenea ziar, aleg să dau un titlu mai mult de fabulă, decât de articol din sfera senzaționalului sau chiar cotidianului, și am să vă povestesc totul așa cum s-a întâmplat în realitate, sperând să trageți concluziile aferente la fel cum ați proceda în cazul unei fabule sau povești clasice.



În loc de „A fost odată ca niciodată...” spun doar sec în felul următor: la Baia Mare, în zona străzii Valea Roșie, mai precis, în partea mai puțin populată a străzii, situată practic în pădure (bifurcația Măgura), și-a făcut apariția un cerb splendid, de dimensiuni impresionante. Până aici nimic deosebit, nimic ce ne-ar putea duce spre zona basmelor. Doar că acel cerb poate fi văzut întotdeauna în compania unei oi cu blana lungă.

Cele două vietăți nu se despart niciodată, cutreieră zona împreună. Și încă o ciudățenie: cerbul nu prea este deranjat de prezența oamenilor, ba din contră, parcă caută compania omului. Lasă să-i stai aproape, să-l mângâi, și dacă-ți intră în curte, cu greu poți să-l convingi s-o ia către pădure. În schimb, dacă vrei să-i gonești prietenul, pur și simplu se dă la tine, apărându-și camaradul cu blana plină de ciulini.

Dar nici oaia nu se lasă mai prejos: urmează cerbul peste tot, de parcă ar fi legată de el. Tind să cred: chiar și în foc ar sări după cerb, așa de atașată este de el. Spun asta întrucât, la un moment dat, cerbul a sărit peste o tufă, iar oaia, neavând calitățile atletice ale cerbului, deși s-a avântat, n-a reușit să-l urmeze, rămânând captiv între crengi. Cerbul, sesizând că tovarășul lui este în pericol, s-a întors și a împins cu botul oaia, eliberând-o astfel din „ghiarele” tufei. Apoi și-au continuat drumul împreună.



Când am auzit în Baia Mare despre prietenia urbană a cerbului năzdrăvan și a oii, am simțit ceva în adâncul sufletului. Era un sentiment ciudat, asemănător parcă anxietății atavistice, dacă există așa ceva. Iată – spuneam – cum se întâlnesc într-un mod spectaculos și totuși familiar cele două mituri, ale maghiarilor și ale românilor. Cerbul năzdrăvan este mitul de bază al originii comune huno-maghiare (povestea lui Hunor și Magor) în mlaștinile Sciției, iar Miorița – este a românilor.
Să fie oare o simplă întâmplare acum în ajun de Crăciun? Probabil...

M-i se spune că într-una dintre curțile din zonă, de exemplu, patrupedele au apărut trei zile la rând, iar când proprietarul a bruscat puțin oaia pentru a o determina să părăsească curtea, cerbul s-a năpustit asupra omului, acesta din urmă fiind nevoit să se lase păgubaș. În rest, încornoratul se lăsa mângâiat, nu-i era frică de om și nu se comporta agresiv.

Știu că cele relatate par incredibile, dar sunt adevărate. În ceea ce privește veridicitatea acestei întâmplări, îmi asum răspunderea. În privința adevărului dintre rânduri, a subînțelesului însă nu-mi pot asuma nici o răspundere. Fiecare cititor va reflecta și va trage concluzii, învățăminte după bunul lui plac.

Știu doar cu certitudine că uneori chiar și animalele ne pot da lecții de conviețuire. Trebuie doar să fim receptivi la întâmplările din jurul nostru, și – în primul rând – să vrem să învățăm. Căci, așa cum se spune, oricât de bun ar fi un profesor, nu poate învăța în locul elevului.





Sus