Marţi, 21 Noiembrie 2017
Marţi, 21 Noiembrie 2017


Compas / Poet român, tipograf maghiar și străzi numerotate

Există pe meleagurile maramureșene un orășel, care într-o anumită privință seamănă cu metropola americană New York! Nu pentru că ar avea zgârie-nori sau taxiuri galbene, dar pentru că are în schimb, în locul străzilor care să poarte numele unor personalități marcante precum Ion Șiugariu sau Tótfalusi Kis Miklós, străzi numerotate! Ca un simbol al prostiei omenești contemporane. (aici nu pot și nu vreau să mă exprim mai diplomatic)!

Este vorba de localitatea Tăuții Măgherăuș,

localitate situată la circa 10 kilometri de Baia Mare, pe drumul care leagă municipiul reședință de județ de Satu Mare. Localitatea, sau cel puțin o parte a localității de mai târziu, Măgherăuș, are „certificat de naștere” din anul 1424. Atunci figura în documentele timpului ca și Monyoros, de-a lungul timpului modificându-și denumirea astfel: Monyaros (1490), Kysmonyoros, Naghmonyoros (1493), Magyaros (1750), Kis-Tótfalu (1760-62), Tótfalu (1808), Misz Mogyoros (1828), Mogyorós (1851). Cealaltă, să zicem, componentă a localității, Tăuții de Jos (Misztótfalu) este amintită pentru prima oară în 1440 (Thothfalw).

În 1444 stăpânul acestor meleaguri este Móriczhidai Móricz, care reușește să obțină privilegii asemănătoare celor date Băii Mari (pe atunci, Asszonypataka), iobagii fiind eliberați de sub tutela domnească, permițându-li-se strămutarea. Aceste privilegii s-au menținut și în perioada celorlalți moșieri (Báthory, Bethlen și Rákóczi). În anul 1490 așezarea apare sub denumirea de Tothfalu, și este parte a domeniilor deținute de familia Báthory la Seini (Szinérváralja), localitate situată la aproximativ 15 kilometri de Tăuți. Un proces verbal datat în 1595 arată că populația localității este, la acea vreme, de etnie maghiară.



Din 1520, aceste domenii au fost preluate de către familia Ecsedi, iar în secolul al XVII-lea, după perioada rakócziană, domeniul a intrat sub tutela cetății Sătmarului. După închiderea minelor (în a doua jumătate a sec. XVII-lea), localitatea treptat se depopulează, în 1703. ajungând să aibă doar 116 locuitori. În 1711 contele Károlyi Sándor intră în posesia domeniului, iar mai apoi așezarea este preluată de către vistieria statului.

Datorită faptului că populația maghiară părăsește în mare parte zona, în 1815 biserica din localitate, printr-o hotărâre venită de la județ, este încredințată românilor. Așa s-a întâmplat ca la sfârșitul secolului al XIX-lea, din cei 415 locuitori ai cătunului doar 54 să fie maghiari, restul fiind români de religie greco-catolică.

Mai știm că în 1910 localitatea avea 1095 de locuitori, majoritatea de etnie maghiară, dar și o comunitate română însemnată. În prezent, populația de etnie maghiară a localității reprezintă aproximativ 12%.

Să revenim la prezent!

Cu o populație de aproximativ 7 mii de locuitori (incluzând aici și localitățile care, din punct de vedere administrativ, aparțin de orășel – Băița, Bozânta Mare, Bușag, Merișor, Nistru și Ulmoasa) Tăuții Măgherăuș a cunoscut în ultimii ani o dezvoltare semnificativă, demnă de remarcat. Având aeroport internațional (Baia Mare), o așezare logistic bună și fiind situat în raza de atracție a municipiului Baia Mare, investitorii străini nu s-au gândit prea mult, până și-au înființat aici diferite întreprinderi. În această privință, deci, totul este perfect, cel puțin raportându-ne la realitățile din România.

Explicația expresiei: simbol al prostiei

Și-acum să vă explic de ce am folosit la început expresia „simbol al prostiei omenești contemporane”. După cum am menționat și în preambul, localitatea se poate mândri cu cel puțin două personalități de seamă ale culturii noastre transilvănene comune. Una dintre aceste personalități este Ion Șiugariu, iar cea de-a doua Tótfalusi Kis Miklós. Datorită faptului că nu au ajuns la un consens consilierii locali atunci când ar fi trebuit, primarul, sub presiunea timpului și a interminabilelor discuții legate de această temă, s-a văzut nevoit să dea străzilor nume drept cifre.

Așa se face că astăzi nici o stradă a localității nu poartă numele eroului, poetului și criticului literar Ion Șiugariu, fiu al acestor meleaguri, și nici al renumitului tipograf Tótfalusi Kis Miklós, născut și el în această localitate. Astfel, când turiștii vizitează localitatea, rămân șocați de faptul că, spre exemplu în București sau Baia Mare există străzi cu denumirea Ion Șiugariu, chiar dacă de localitățile respective acest nume se leagă mai puțin, sau chiar de loc, pe când la Tăuții Măgherăuș străzile sunt „mute”. La fel și în cazul lui Tótfalusi Kis Miklós, în Ungaria (de exemplu, la Budapesta) găsim străzi, tipografii, asociații etc. cu această denumire, deși izvorul acestei vieți dăruite cunoașterii se găsește la Tăuții Măgherăuș.

8 ani de dispute din cauza unui nume

Totul a pornit în anul 2000, când autoritățile s-au pus pe treabă și au identificat 161 de personalități marcante ale locului, poeți, oameni de cultură etc. Dintre cele 161 de denumiri propuse doar una a stârnit nemulțumirea consilierilor majoritari. Consilierii UDMR au solicitat ca strada Principală să poarte numele tipografului Misztótfalusi Kis Miklós. Lupta acerbă a început, și părea că nu se mai termină niciodată. Pentru a evita un scandal între români și maghiari, după 8 ani de discuții aprige, primarul a pus piciorul în prag, astfel că din 2008 toate străzile orășelului au ca denumiri cifre.

Suntem oare așa de bogați, la propriu și la figurat, încât să ne permitem să omitem aceste personalități, sau, aș spune, chiar să le profanăm amintirea? Chiar dacă mândria de a fi urmașii marilor personalități nu ne mai satisface, la considerentele de natură economică ar trebui să fim totuși sensibili, receptivi. Căci turiștii vin, caută vestigiile trecutului, locurile care poartă în ele istoria, și... pleacă într-o măsură mai mare sau mai mică dezamăgiți, când văd că urmașii marilor personalități ale culturii adoptă o atitudine de indiferență față de amintirea celor care au adus cândva renume localității.

Meritau să poarte un nume?

Să vedem, cine sunt aceste personalități, și să lăsăm cititorul să-și dea părerea – cu mâna pe inimă și cu mintea curată –, dacă meritau acești oameni sau nu să aibă în localitate măcar câte o stradă care să le poarte numele.

Pentru a-l prezenta pe Ion Șiugariu, mă voi folosi de textul postat pe pagina Muzeului Județean Maramureș:


                                            Casa memorială Ion Șiugariu din Băița

„Ion Șiugariu a văzut lumina zilei la 6. iunie 1914., în Băița, sat situat în apropierea Băii Mari, fiind primul născut între cei șase copii ai familiei Ion și Floarea Șugar. Primii ani de școală îi urmează la Băița. După terminarea clasei a IV-a, este admis ca elev la Școala Normală din Oradea. În iunie 1932 trece în cursul superior al Liceului «Emanuil Gojdu» Oradea. Anii de liceu ai lui Ion Șiugariu corespund cu acea efervescență artistică începută în Transilvania prin 1933, susținută de publicații ale momentului, cum ar fi revista Abecedar. Într-un asemenea mediu, calitățile excepționale ale elevului Ion Șiugariu nu întârzie să se arate, remarcându-se prin puterea de receptare, analiză și înțelegere a noului fenomen liric.

În mai-iunie 1934 debutează în cadrul revistei «Observatorul», publicație a liceului din Beiuș, cu poezia «Imnul tinereții».

Toamna anului 1936 îl găsește pe Ion Șiugariu la Școala de Ofițeri de Rezervă din Ploiești.
În septembrie 1937 Ion Șiugariu se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie, specialitatea filologie modernă, urmând o perioadă în care trăiește numai pentru poezie și prin poezie. Colaborează la o seamă de publicații din Capitală și din provincie, legând numeroase cunoștinte și prietenii literare, mai ales cu scriitori din generația tânără.

În noiembrie 1941 este ales președinte al Asociației Studenților Refugiați, din toată țara, calitate în care desfășoară o rodnică activitate publicistică și organizatorică.
Ianuarie 1943 este anul în care poetul este concentrat ca ofițer de rezervă la o școală de instrucție din Ploiești, apoi repartizat la un Regiment de infanterie la Bacău.

În iulie 1943 se căsătorește la Râmnicu-Vâlcea cu Lucia Stroescu, studentă la farmacie.
Mai 1944 – poetul e din nou concentrat și trece cu frontul la 30 km de Băița, și în continuare, prin Pusta ungară, pe pământul Cehoslovaciei până în Tatra.

Prin intermediul jurnalului pe care îl ține, ne înlesnește cunoașterea etapelor pe care le parcurge în război, starea de spirit a ostașului, fiind mai mult un jurnal al stărilor sufletești, decât al faptelor de război.

Cel care credea cu toată convingerea în epoca de refaceri care va urma războiului, visând să contribuie cu spiritul sau tânăr la înflorirea noii literaturi, avea să se stingă la 1. februarie 1945., în bătălia pentru orașul Brezno (Cehoslovacia), secerat de explozia unui proiectil inamic.”

Ion Șiugariu a fost decorat post-mortem cu ordinul „Steaua României”. Casa Memorială Ion Șiugariu din Băița a fost amenajată în casa în care acesta a copilărit, fiind deschisă publicului vizitator în anul 1983.

Adăpostește manuscrise, fotografii, corespondența de familie, piese de mobilier și obiecte specifice zonei miniere. Aici este expus și jurnalul poetului.

Cine a fost tipograful?

Tótfalusi Kis Miklós, tipograf de talia lui Coresi sau Macarie, s-a născut la Tăuții de Jos, în anul 1650. Mai întâi a studiat în satul său natal, iar din 1662 la Baia Mare, mai apoi, din anul 1666 la Aiud. În această ultimă localitate a ocupat chiar mai multe funcții (praeceptor, contrascriba și senior). În 1677 îl găsim la Făgăraș, unde activa ca lector. Trei ani mai târziu pleacă în străinătate, cu scopul de a studia și de a supraveghea tipărirea Bibliei. Ajuns la Amsterdam, renunță totuși la studii, dedicându-se exclusiv meseriei de tipograf, devenind un adevărat maestru al tiparului.


În 1686 scoate de sub tipar, pe propria cheltuială, vestita Biblie de la Amsterdam (Aranyas Biblia – Biblia Aurită), scrisă în limba maghiară. Biblia apare în 3500 de exemplare. Mai târziu tipărește separat Noul Testament și Cântecele religioase (Zsoltárok), în încă 4500 de exemplare. Ca fapt divers amintesc că un exemplar original al Bibliei de la Amsterdam îl putem vedea chiar la Colecția Tótfalusi Kis Miklós din Tăuții Măgherăuș, colecție despre care voi vorbi mai jos.

Între timp, Tótfalusi Kis Miklós se familiarizează și cu arta turnării și sculptării literelor, la tipografia Blaeu, unde învață timp de trei ani. În toamna anului 1689 decide să se întoarcă acasă. Îl așteaptă un drum care în mare parte trebuia străbătut pe jos, drum presărat cu peripeții și lipsuri. Pentru a supraviețui, la un moment dat se simte nevoit să vândă matrița caracterelor create de el. Este vorba de așa-numitele litere Janson, folosite chiar și în zilele noastre, litere care au devenit, după caracterele Garamond, cele mai răspândite caractere la acea vreme.

Ajuns acasă, se stabilește la Cluj, unde în 1693 înființează o tipografie. A primit comenzi din Germania, Polonia, Anglia, Suedia. Printre altele a editat cărți pentru domnitorul Gruziei, pentru prințul Cosimo de’ Medici din Toscana, pentru Vatican, pentru iejuiții, armenii și chinezii din Viena. De numele lui se leagă și tipărirea primei cărți de bucate scrise în limba maghiară.

Fiind, în același timp, și coordonatorul tuturor tipografiilor reformate, Tótfalusi se străduie perseverent să introducă limba maghiară în limbajul religios, în locul celei latine. Această preocupare este sintetizată în lucrarea intitulată „Apologia Bibliorum”, lucrare care stârnește nemulțumirea preoțimii și a teologilor. Întrucât a făcut unele modificări minore în textul Bibliei, în primul rând corecții gramaticale, l-au acuzat că a falsificat Sfânta Scriptură. În 1698, ca un răspuns la această acuzație, scrie și editează lucrarea „Mentség” („Scuză”). Cu toate acestea, în același an, este tras la răspundere și obligat să retragă lucrările incriminate, inclusiv „Apologia Bibliorum” și „Mentség”.

Tótfalusi Kis Miklós moare la Cluj, la 20. martie 1702. Mormântul lui se află la Cimitirul Central din Cluj-Napoca (Cimitirul Házsongárd).


         Mormântul lui Tótfalusi Kis Miklós  la Cimitirul Central din Cluj-Napoca (Cimitirul Házsongárd).

Printre altele, tragedia vieții lui Tótfalusi Kis Miklós a fost prelucrată sub forma unei drame („Eklézsiamegkövetés” – 1946.) de către scriitorul și dramaturgul Németh László, născut și el pe aceste meleaguri, mai exact la Baia Mare.

În zilele noastre, pe plan local, amintirea marelui tipograf este păstrată de către Colecția Misztótfalusi Kis Miklós, un mic muzeu, care a luat ființă la 7. septembrie 1991., ca rod, în primul rând, al muncii a doi domni, ambii purtând numele de Molnár. Este vorba de preotul Molnár József Károly, care a slujit timp de 30 de ani (1950-1980) la biserica reformată din localitate, și de scriitorul, redactorul Molnár József, născut în 1918, la Budapesta, care în 1948 a fost nevoit să părăsească țara (Ungaria), datorită convingerilor sale politice, stabilindu-se în cele din urmă la München, unde, de altfel, a și murit, la data de 1. decembrie 2009.

Colecția cuprinde zeci și chiar sute de tipărituri, multe dintre ele în original sau ca și copii identice cu originalele. După cum am menționat mai sus, aici se poate vedea, printre altele, și un exemplar original al vestitei Biblii de la Amsterdam.

Pe lângă Colecția Tótfalusi Kis Miklós, turiștii mai pot admira și splendida biserică reformată împrejmuită cu zid de piatră, biserică construită în secolul al XVI-lea, precum și clădirea parohială, care a fost proiectată de către renumitul arhitect și scriitor Kós Károly. (Ca o paranteză: după deschiderea Colecției Tótfalusi Kis Miklós, în imediata vecinătate s-a înființat un așa-zis muzeu al satului, care, după părerea mea, nu reprezintă altceva, decât o contrabalansare a oazei de sorginte maghiară, constituită din biserica reformată, casa parohială și Colecția Misztótfalusi Kis Miklós. Acest muzeu, pe lângă faptul că într-un alt context ar constitui o inițiativă lăudabilă, nu are legături evidente cu istoria multiseculară a localității, derutându-i doar pe vizitatori. Aștept să fiu contrazis, întrucât nu este exclus ca această părere să fie doar rodul unei frustrări înrădăcinate în subconștientul meu.)

Triunghi gramatical al diasporei

Revenind la prezent, trebuie să mai menționez că în urmă cu câțiva ani, Clubul Media „Corbul Alb” a inițiat un proiect turistic-cultural, denumit „Triunghi gramatical al diasporei” („Szórványgrammatikai háromszög”), în cadrul căruia trei localități – Coltău, Tăuții Măgherăuș și Seini – deținătoare de vestigii istorico-literare și culturale asemănătoare, chiar înrudite, au încheiat un parteneriat. Este vorba de un triunghi cultural, avându-i ca protagoniști pe poetul național al maghiarilor, Petőfi Sándor, pe tipograful Misztótfalusi Kis Miklós și pe vestitul umanist Sylvester János. Cu această ocazie s-a editat și o broșură menită să informeze turiștii referitor la ceea ce trebuie să știe despre localitățile în cauză și despre ceea ce merită vizitat. Astfel, turiștii, care nu rare ori vin chiar cu autocarul, sunt îndrumați să parcurgă acest itinerar.

Adevărata piedică a reconcilierii

...Și turiștii vin. Vin, cei drept, în primul rând, cei din Ungaria, dar la Coltău, de exemplu, am întâlnit și turiști gălățeni. Ca acest lucru să nu se schimbe, sau să se schimbe doar în mai bine, depinde doar de noi, de ospitalitatea cu care-i primim. Dacă tot vorbim de dezvoltarea turismului, la urma urmei, de ce să nu profităm de pe urma valorilor istorico-culturale reale pe care le deținem? Căci Ion Șiugariu și Tótfalusi Kis Miklós mai au puterea, chiar și după decenii sau secole de la trecerea lor în eternitate, să ne facă bine nouă, celor care trăim prezentul.

Trebuie doar să vrem să-i lăsăm să ne ajute. Dar, să nu credem nici un moment că problema cea mare este doar banala diversiune la adresa înaintașilor, adică numerotarea străzilor. Ceea ce se ascunde în spatele acestei măsuri pare a fi adevărata piedică a reconcilierii.




Sus