Joi, 21 Noiembrie 2019
Joi, 21 Noiembrie 2019


Compas / Patriot de Moș Nicolae

Patriot de Moș Nicolae

Au trecut mai bine de trei decenii de când, într-o noapte neguroasă de iarnă, alăturându-mă unui grotesc alai pornit din Chios – crâșma de pe insulă, apăram Ardealu’ alături de alții, împleticindu-ne și răcnind pe străzile Clujului. De altfel, atunci a fost singura dată în care m-am învrednicit să fiu un „bun român”, dintre aceia care-i pune la punct pe restul ... Hmmm, neplăcut moment, fiindcă amintirea acelei manifestări gregare îmi revine în minte invariabil însoțită de gândul la cumplita mahmureală de a doua zi - afonie, arsuri, cefalee... dar și de un sentiment de jenă.

După aceea, ani de zile nu m-am mai manifestat în niciun fel în momentele de sărbătoare națională. M-am mărginit să stau în casă, ascultând cântecele națiunii mele și citind câteva pagini de istorie românească.

Vă veți întreba ce m-a apucat să mă confesez. Ei bine, după atâta vreme, în acest an, decembrie a început pentru mine cu totul altfel, pentru că aflându-mă la Oradea în ajunul Zilei Naționale, mi-am petrecut o bună parte a acelei duminici rătăcind pe străzile din centrul orașului și desigur, poposind și la statuile celor doi regi, unul Întregitor al României, iar celălalt, la a cărui moarte Regatul Ungariei avea aproximativ vârsta pe care o are România în momentul de față și care de multă vreme a fost ridicat la înălțimea altarelor, Întregitor al Credinței față de Biserica Romei.
Am plecat spre casă cu gândul la imensa piață de lângă Criș unde, cu siguranță, într-un colțișor s-ar fi găsit câțiva metri pătrați pentru un minim gest Victis honor, care cred că ar fi fost spre cinstea învingătorilor. În ultimă instanță, suntem un popor bătrân și a cam venit vremea să trecem peste complexul datorat faptului că trăim într-un stat tânăr.

Reîntors la Cluj, n-am zăbovit și după doar trei zile am pornit spre Banatul copilăriei și tinereții mele, fiind invitat de românii din Uzdin (Voivodina) – în maghiară: Újozora la Festivalul de obiceiuri de Crăciun, departe, tocmai în vechea Graniță valaho-iliră.

Încă de la prima mea vizită în acel loc, am înțeles că acei urmași ai grănicerilor bănățeni care țin și azi Vechea Rânduială, de care noi, bănățenii din lăuntrul României ne-am cam dezis, luptă în fiecare clipă să-și păstreze identitatea națională în mozaicul etnic atât de schimbător al Banatului din ultima sută de ani.

Cinste lor! Luptă și speră ca România rușinată să-i recunoască drept fii ai săi ... Dureros!



                                 Voivodina (Serbia) - teritoriu autonom pentru români și maghiari.

După cum am spus, până la vărsarea Timișului în Dunăre e cale lungă, așa că în drum m-am abătut și pe la casa părintească din satul de lângă Lugoj, acum goală. Singur, între pereții reci și printre mobilele atât de familiare, am fost asaltat de amintiri și gânduri. Spre miezul nopții, stingându-mi țigara cu o apăsare nervoasă, m-am proțăpit în fața bibliotecii și am început să scotocesc. În trei ceasuri, cele o sută de cărți alese, cadoul meu de Moș Nicolae pentru copiii Uzdinului, erau încărcate în mașină, iar eu încercam să închid ochii...



                           Voivodina (Serbia) - teritoriu autonom pentru români și maghiari.

În zori, nesperat de vioi, însoțit de un prieten din copilărie, mi-am continuat drumul, am trecut în Sebia, iar pe la zece opream în fața Casei Românești din Uzdin. Despre cum s-au pregătit uzdinenții și de această dată nu am decât cuvinte de laudă, dar nu voi insista. Vă adresez doar îndemnul bănățean: „lume dă nu credzi, ducie ca să vedzi”. Voi insista însă asupra felului în care aceștia priveau, cu ochii împăienjeniți, spre „goștii viniți dân țară” și cum îi îmbrățișau. Vă voi spune că pe acolo, în fiecare loc în care viețuiesc români, există cel puțin câte un urmaș de-al lui Tata Oancea, acel Badea Cârțan al Banatului, care înfruntând nevoile, editează câte o foaie locală în limba română.

De asemenea, nu voi trece sub tăcere faptul că acești oameni, naționaliști cu toții, unii chiar admiratori ai Căpitanului, rămân fideli Rânduielii bănățene, dând dovadă de toleranță în relațiile cu ceilalți. Faptul că m-au primit printre ei și chiar mi-au răsplătit strădania, onorându-mă, în mijlocul unor oameni învățați, dintre care unii „pentru Bănat viața ʼnaltă ș-or lăsat”, cu un premiu pentru un material în care afirmam, printre altele, că „Banatul e fruntea pentru că, mai ales în perioada imperială a acestei provincii, a creat un model de viață în care, practic, toți au fost egali. ... La un moment dat, în Timișoara trăiau în pace 29 de etnii și în jur de 17 de confesiuni și tocmai acesta este spiritul Banatului” îmi întărește convingerea.



Pentru mine însă, toate aceste aspecte sunt doar amănunte, în raport cu tăria de care a dat dovadă poetul Vasile Barbu, sufletul manifestării, care chiar în momentul derulării evenimentului era greu încercat de soartă; față de strădania acelor copilași care după două săptămâni de repetiții neîntrerupte ne-au încântat cu un concert de colinzi a cărui amintire mă va mișca și peste zece ani; ori dacă mă gândesc la anunțul făcut de inimosul cărturar Gheorghe Rancu care ne-a vestit apariția, la Șopotu Vechi, a primei reviste a vlahilor/românilor timoceni.

                                                                                 ***

... și uite așa, am ajuns ca la ieșirea din sala Căminului Cultural să mă alătur Corului din Comloșu Mare și să cânt după o grămadă de ani „Noi suntem români” și să vezi minune – deși eram la o aruncătură băț de Belgrad, nimeni n-a fost deranjat. În rest, despre autonomia din Voivodina vă mai spun doar atât – și acolo majoritatea își „ia roluʼ în serios” mâzgălind tăblițele ... Halal să le fie tuturor majoritarilor!




Sus