Luni, 23 Septembrie 2019
Luni, 23 Septembrie 2019


Compas / Cuvinte adunate, despre maghiari și români

  

Drum forestier 96.

Stăteam în Augustin. Părinții noștri fuseseră detașați acolo cu serviciul. Pe atunci, la începutul anilor 1960, pe când aveam un singur anișor, raionul Sfântu Gheorghe – ca și Aita Mare, satul meu natal – aparțineau de Regiunea Brașov. Întreprinderea avea sediul în Brașov, însă părinții noștri au fost detașați în acel sătuc românesc de pe malul stâng al Oltului.


















Era într-o zi de septembrie, când maică-mea ne-a luat de mânuță, pe mine și pe Dani, frățiorul meu de-o șchioapă, și ne-a dus la grădiniță. Ne-a condus într-o sală plină de copii, ne-a înmânat doamnei sau mai exact tovarășei educatoare, cum se zicea pe atunci, apoi a ieșit, a plâns un pic în fața ușii și s-a dus acasă. Păi i-au dat lacrimile pentru că în Augustin, pe atunci vreo cinci sau șase familii de unguri dacă erau, toate venite de prin zona Baraoltului, cu munca, cu serviciul, iar vreo grupă sau clasă maghiară nu exista. Mașină mică părinții nu aveau, autobuz școlar nu era, în asemenea împrejurări nu puteam face naveta la Baraolt. Nici statul la bunicii din Baraolt nu se potrivea, pentru că, precum spuneam, eram încă micuți. Stăteam deci în gazdă pe Drumul forestier, la numărul 96, în casa părintelui Garcea, sau mai simplu zis: la popa Garcea, cum îl pomeneau agoștinenii. Aveam o poartă de fier, cu stâlpi de piatră, andezit roșu de Herculean, frumos cioplită de meșterii secui de pe malul drept al Oltului, meșteri care, la comanda părintelui, evident, au pus și câte-o cruciuliță, tot din piatră, pe fiecare stâlp de poartă.

Țin minte că primul cuvânt românesc pe care l-am rostit a fost acesta: Țica. Adică numele vecinei, tanti Țica. Cum o vedeam ducând apă la adăpat, în grajd, cum săream la geam și strigam: Țica biz!* Țica biz! Adică: Țica apă! Țica apă! Tanti Șica avea o căsuță țărănească, dulgherită meșterește din bârne de lemn, cu „tencuială” și podea din lut. În camera de către drum era numai frumusețe și curățenie, ca-ntr-o farmacie, în cealaltă-și trăia viața de zi cu zi. Avea o sobă de fier, o măsuță, scaune, o ladă pictată, iar pe grinzi atârnau multe-multe blide pictate.


















                        
Drum forestier Augustin – cărbune de lemn

Stăteam deci în partea din spate a casei părintelui Garcea. Ulița, adică acest Drum forestier, era numai un praf și un noroi, în funcție de starea vremii. Părintele Garcea era deja pensionar și stătea la Brașov, cu familia, venind pe-acasă din când în când, mai ales vara, cu cursa sau cu personalul de Rupea. Părintele Garcea avea o bărbiță tunsă foarte scurt, albă ca neaua, ce ne-nțepa de fiecare dată când ne săruta. Ca și mustața celor doi bunici, adică Kicsitata, de la Aita Medie și Nagytata, de la Baraolt. Părintele Garcea ne închiriase o bucătărie, un dormitor și o cămăruță. Curtea era însă cât de cât de mare, iar dacă n-aveam loc de joacă, beneficiam totuși de toată grădina, iar în spatele ei, de toată câmpia și toată pădurea fără de sfârșit.

În primele zile, pe când mergeam la grădiniță, întregul meu vocabular românesc se rezuma la câte un „sărut mâna” și „bună ziua”. Tanti educatoare, doamna Oancea, era cât se poate de răbdătoare și înțelegătoare, pur și simplu era o cloșcă iubitoare, iar noi, o droaie de copii: puișorii ei. 

Nu mai țin minte câți eram, dar știu că-n fiecare recreație curtea școlii suna a țipete și râsete de copii. Mama în fiecare zi ne-mpacheta câte un sandviș cu unt și câte un măr Budai Domokos, originar din sătucul Bodoș, de unde părintele Garcea adusese puieții altoiți de pomologul Budai József, cel care a denumit acest măr în memoria bunicului său, nenea Domokos. N-o să uit în vecii vecilor acel miros plăcut de pâine cu unt și măr.

Pe când sosise primul Crăciun, băiețelul de vizavi, Gheorghiță, ne era deja prieten. Ei, bine, ne mai certam, ne mai și băteam din când în când. Taică-său îi și zise la un moment dat lui Taică-meu: „Măi, Arpico, tu ești băiat bun și Dani e băiat bun, dar Levente nu-i băiat bun, că-l bate pe Gheorghiță…” Evident, nu știa că o mai și încasam de la Gheorghiță, scorul acestor „meciuri” fiind în general egal… 

No, dar până la urmă tot împreună mâncam câte-o felie de pâine cu untură sau marmeladă la bunică-sa, Mamina, așezați fain frumos, în rând, pe lada de Rupea, frumos pictată. Celălalt băiat, tot vecin, Gicu, era mai mare cu un an, poate doi, decât noi și vorba lui Taică-meu: avea bobița un pic mai coaptă. El era cel mai tăcut și cel mai liniștit băiat de pe ulița noastră. Ca și Nicu Garcea, care era mult mai mare decât noi și-nvăța strungărie la Brașov. Maică-sa, tanti Júlia, sau Júlia néni, cum îi spuneam noi, era unguroaică, originară din Bățani. Apoi ne-a devenit prieten și Szabó Gyuri, și frații Vass, dar aceștia din urmă vorbeau mai mult românește, și nu-nțelegeam tot ce ziceau. 

Cu fetele de prin vecini, adică Mariana și Marilena, n-aveam treabă, nici nu ne băgau în seamă, de ocupate ce erau cu păpușile lor. Se mai găsea în schimb câte unul, care se tot agăța de noi, ba-ncoace, ba-ncolo, ne mai trăgeam și câte-o labă peste bot, ba la propriu, ba la figurat, reciproc, evident, ca-n balul ăsta numit viață. Și când într-o zi m-am plâns acasă, că ba ăla, ba ălălalt s-agață de mine și de Dani, Tata a rezolvat-o scurt: „Apără-l pe frate-tu și nu te văicări!”

*Biz = víz, adică apă (în maghiară)

 






Sus