Joi, 19 Septembrie 2019
Joi, 19 Septembrie 2019


Compas / Ungurii din viața mea amară

Ungurii din viața mea amară

Cei mai buni prieteni, pe care mi i-am făcut in armată,erau unul din Suceava, îl chema Radu Vasilcovski, iar vreo patru erau unguri: doi erau din comuna Dumbrăvioara (Sáromberke lângă Târgu-Mureș): frații István și Ferenc Mózes. Altul era Kálmán și unul Szabó din Târgu-Mureș.

Arma la care ne făceam stagiul militar,era „diribau", adică unitate de geniu. Am auzit pe ici colo, că „a diriba” provine din verbul unguresc darabolni (a face bucăți), dar mai târziu am găsit o explicație mai „erudită”, cum ar fi:



DIRIBAU: Denumire, în jargonul militar, pentru arma geniu. Originea cuvântului datează de prin anii '30, proveniența sa fiind derivată, prin adaptare folclorică, de la firma germano-română Derubau, specializată în construcția de drumuri și căi ferate.

Toti șase aveam în spate câte un necaz al părinților, ai cărui cruce noi, copii lor o căram. Părinții fraților Mózes participaseră la acea revoluție din 1956 de la Budapesta, care avusese reverberații puternice în Ardeal, și nu numai în rândurile maghiarilor.

Mie mi se imputa stabilirea unor rude în afara țării – o vină mare pe vremea aia –, plus încă ceva: tatăl meu a „făcut canal”, adică a fost obligat să lucreze la săparea canalului Dunăre-Marea Neagră, un „șantier disciplinar” pe atunci.

Tata… A fost o dispută între vecini, a fost acuzat de apartenență la mișcarea legionară de către unul dintre ei. A doua zi a plecat la serviciu și s-a întors după patru ani, în 1954, când s-au închis lucrările la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Mama… Câteva rude apropiate mamei, în 1945 au reușit să fugă din țară stabilindu-se in Olanda (lucraseră în petrol).

Nu făceam colocviu povestindu-ne viețile, ci cum se întâmplă în comunități închise, în discuții total neangajante se strecurau intimități – pentru că aceste lucruri țineau de-o intimitate pe care nu voiai să fie aflată.

Pe mine și pe Vasilcovski ne înregimentase inițial la arma grăniceri. Studiindu-ne dosarul am fost detașați pe motiv că nu îndeplinim condițiile de a face paza frontierei de stat a Republicii Socialiste România…
 
Băieții maghiari mai povesteau în șoaptă de 1956, ce spuneu părinții, cât de entuziasmați au fost văzând cum civilii maghiari luptau împotriva tancurilor rusești pe străzile capitalei Ungariei.

Tineri care aruncau coctail Molotov sub șenile sovietice...

Citind comentariile de pe portalul Corbii Albi, îmi pun frecvent întrebarea: cum de există atâtea disensiuni între noi,când toți am trăit aceleași privațiuni?

Așa de repede am uitat, cât am luptat împreună în istorie? În câte și câte bătălii eram pe aceași baricade?

Acum mă gândesc tot mai des la foștii mei camarazi la „diribau”. Oare ei cum trăiesc această perioadă de iritare interetnică din România?

Oare ungurii mei din viața amară – frații Mózes, Kálmán și Szabó – și ei povestesc câte odată despre mine, că „am avut un prieten român la greu, Ion Ispas, din Ploiești?"





Sus