Luni, 23 Septembrie 2019
Luni, 23 Septembrie 2019


Compas / Noi respectăm legile…

Noi respectăm legile…

În prima duminică a lunii august ne-am trezit cu dorința de a ne vizita fratele nostru mai mare, locuitor al comunei Cenad, județul Timiș. Ne-am făcut calculele, pe autostrada M5 facem cu ușurință drumul dus-întors într-o zi, stăm câteva ore împreună, viața este mult prea scurtă ca să ratăm clipele fericirii, de a fi alături de cei dragi. Pe drum eram entuziasmate de reîntâlnirea cu fratele nostru László și cumnata Doina, ne făceam planuri despre cum va decurge revederea surpriză.

La poliția de frontieră totul părea liniștit până în momentul când sora mea și-a dat seama că din portmoneul ei lipsea buletinul de identitate. Două zile mai devreme își făcuse analizele medicale, iar buletinul ei a rămas acasă printre actele medicale.

– Ce ne facem? Cum să facem? – ne frământarăm luptându-ne cu lacrimile. I-am explicat polițiștilor de la frontieră, că vom sta doar două ore, sau nici atât. Aș fi lăsat orice document dintr-ale mele, că aveam destule... începând de la asigurări de sănătate europeană, turistică, copia talonului mașinii, orice. Sora mea avea doar cardul ei bancar în portmoneu, ar fi lăsat-o la ei în loc de alt document, ca dovadă că nu vrea să imigreze, să se întoarcă în România la 65 de ani, doar să-și îmbrățișeze fratele care locuiește la cinci kilometri de frontieră, dacă am făcut atâta drum….



N-am reușit să trecem împreună, deoarece pentru trecerea ilegală a frontierelor de stat se întocmește dosar penal. Conform Noului Cod Penal, articolul 262 trecerea frauduloasă a frontierei de stat se pedepsește cu închisoare de la șase luni la trei ani sau amendă, precum și tentativa de trecere ilegală.

– Ne pare rău, cu toată bunăvoința, nu vă putem lăsa, din moment ce nu aveți actele de identitate asupra dumneavoastră nu vă putem lăsa să treceți nici pentru zece minute. Astea sunt legile, care trebuie respectate. Dacă noi vă lăsăm să treceți, s-ar putea să nu vă lase colegii români, care controlează frontiera României, să vă întoarceți în Ungaria – ne explicau și se scuzau în același timp grănicerii maghiari.

Am înțeles perfect, până la urmă ei au sarcina să vegheze asupra punctelor de frontiere, să-i identifice și să-i controleze pe cei care traversează dintr-o țară în alta. Am lăsat-o pe sora mea între cele două hotare, pe pământul nimănui, sub razele soarelui atotputernic. Erau peste treizeci de grade la ora aceea a lunii gustar sau secelar (în denumirea populară), când am dat o fugă până la Cenad, la fratele meu să-i povestesc ce surpriză i-am pregătit.

– Exact așa am pățit și noi – așa-i, Laci? Începe să povestească cumnata Doina. Mi-era expirat buletinul, n-am observat, și nu m-au lăsat să trec granița. Vroiam să fac piața, ca de obicei, în Makó, cel mai apropiat oraș din Ungaria, și nu m-au lăsat, cu toate că deja ne cunosc vameșii … Legea-i lege, n-avem ce face, trebuie să fim mai atenți să avem documentele valabile la noi, când vrem să trecem peste hotare – tragem concluzia împreună.

La întoarcerea în Ungaria grănicerii români se uitau la noi cu suspiciune în timp ce povesteam pățaniile noastre încercând să-i conving de adevărul crunt pentru noi, plin de haz pentru alții.



– Chiar nu a trecut granița Ungariei doamna? Ne puteți dovedi? – întrebau și deja mă simțeam penibil, fiindcă mașinile care sosiră după noi începeau să formeze o coadă. I-am rugat să-și întrebe colegii care veghează trecerea în partea dinspre Ungaria, iar după ce au verificat s-au convins, că într-adevăr sora mea nu a călcat pe pământul României fără acte de identitate, ci a așteptat cu resemnare așezându-se pe un butuc imens lângă lanul de porumb, în căldura insuportabilă. Dar să se convingă că nu facem șmecherii, m-au rugat totuși să deschid și portiera mașinii, „ca să aruncăm o privire…”.

Mă simțeam ca un suspect cu contrabanda, doar pentru simplul motiv, că unul dintre pasageri, o doamnă respectabilă, și-a uitat acasă buletinul de identitate. Pe autostrada către Budapesta am depășit câteva grupuri de bărbați care se îndreptau pe jos către capitala Ungariei. Sora mea uitându-se cu amărăciune după ei, a dat glas mâhnirii care o măcina: – Spuneți-mi, cu ce acte au trecut acești oameni granițele atâtor state până au ajuns aici?

Până la urmă am fost conștiente de faptul, că polițiștii de la frontieră și-au făcut datoria, noi eram cei care am greșit, deci nu ar fi nimic deosebit în toată povestea asta.

Poveștile deosebite au început atunci – și se continuă cu valuri crescânde –, când mii de imigranți fără acte au reușit să treacă granițele mai multor țări, fără consecințe...


 




Sus