Marţi, 21 Noiembrie 2017
Marţi, 21 Noiembrie 2017


Compas / Aventurile mele cu Zsuzsi și gările aferente

Aventurile mele cu Zsuzsi și gările aferente

Fair este ca de la bun început să clarific: nu vă așteptați să vă relatez o poveste de dragoste presărată cu elemente picante, întrucât numele de Zsuzsi, în cazul de față, nu este numele unei domnișoare sau doamne, iar aventurile nu au nimic comun cu cel mai nobil sentiment uman. Și totuși, dacă după acest preambul dezamăgitor decideți să continuați cititul, poate veți descoperi printre rânduri un sâmbure de dragoste la prima vedere, chiar dacă într-un alt sens decât v-ați fi așteptat.

Citind rândurile colegului meu Szabó Csaba despre mocăniță (http://corbiialbi.ro/index.php/contact/390-un-muzeu-rulant-cu-aburi-mocanita-transilvaniei/), m-am gândit să vă împărtășesc și eu experiențele mele legate de acest mijloc de transport din ce în ce mai exotic, și anume despre trenul cu ecartament îngust, în speță despre renumita Zsuzsi (a se citi Juji) care circula cândva între Bixad și Satu Mare. Vă mai mărturisesc că am călătorit doar o singură dată cu mocănița, dar a fost o aventură de neuitat, dovadă că și după decenii am în minte clar acel episod al vieții mele.



                                                  Bixad (Bikszádfürdő) – alte vremuri

Tocmai terminasem gimnaziul, și în vacanța de vară ne-am decis cu prietenul meu Dani să plecăm la cules de piersici la Marghita pentru a ne consolida bugetele personale. Auzisem că cineva din Viile Prilogului (Hediul – sau Hegyul – Prilogului, cum se spune pe la noi) recrutează copii pentru așa ceva. Cum de bani mereu aveam nevoie, am și transpus în viață planul nostru.

Ne-am dus în localitatea amintită, de unde a doua zi urma să plecăm spre Marghita. Doar așa în paranteză menționez: aveam în plan să rămân acolo până câștig bani de un casetofon ca lumea. Pe vremea aceea era mare lucru să ai un casetofon cât de cât bunicel, întrucât nu numai că era cam anevoios să găsești în magazine o asemenea sculă, dar trebuia să și bagi mâna destul de adânc în buzunar.



                   1984. Liniștea apăsătoare al lui Orwell – gălăgia sănătoasă a casetofonului

Pentru comparație: primul meu casetofon cât de cât performant, un JVS original (spre edificarea celor mai tineri ca mine, pe vremea aceea, prin 1984 încă nu era la modă chestia cu fabricile de pe vapoare) l-am cumpărat din primul meu salariu, sau, mai bine spus, din primele mele două salarii. Și nu câștigam tocmai rău, aveam un venit mediu sau chiar peste media pe țară.
Așadar, am dormit la Viile Prilogului, pentru că a doua zi urma să pornim la drum cu noaptea în cap.

Ajunși cu „doiul” la gara din Orașu Nou, ne-am îmbarcat în trenulețul Zsuzsi, care urma să ne ducă la Satu Mare pentru a prinde legătura spre Marghita. Neavând timp să mâncăm, am decis să servim micul dejun în tren.



                                                       Botiz... Bixad... Satu Mare (Szatmárnémeti)

Să nu vă închipuiți un tren luxos, din contră. Erau vagoane cu niște banchete (scaune) incomode, confecționate din lemn, dacă nu mă înșel, în mijloc era amplasată o sobă improvizată pentru vremurile reci, în care iarna mai băgai câte un lemn dacă doreai mai degrabă să te asfixiezi cu fum, decât să mori de frig. Despre iluminatul vagoanelor pot să vă spun că era cam de genul celor din discotecile anilor 70-80. Și totuși, totul avea un farmec aparte, plutea în atmosferă un iz de potențială aventură.

Ajunși la Marghita, duminică fiind, înainte de a ne deplasa la stațiunea pomicolă, ne-am dus să facem o baie la ștrandul din localitate. Toate erau bune și frumoase, ceea ce ne-a întărit și mai tare decizia de a rămâne la muncă până câștigăm un căpiț de bani, sau cel puțin banii necesari achiziționării unui casetofon performant. Seara însă, când am ajuns la stațiune, ne-a cam pierit zâmbetul de pe buze.

Ne-au cazat într-o clădire mai mult dezafectată decât confortabilă. Eram vreo 15-20 într-o cameră mizeră, fără paturi, doar cu o masă mai măricică, pe care împreună cu Dani ne-am adjudecat-o.

Vrând-nevrând am devenind astfel ținta celorlalți, care erau invidioși pe noi, căci erau nevoiți să doarmă pe beton. Ce să le facem dacă lor nu le-a fugit mintea să transforme masa în pat? Nici despre mâncarea pe care ne-au dat-o nu vă prea pot spune cuvinte de laudă. Seara am primit câte o bucățică de pâine cu niște felii de parizer ce puțeau la distanță, astfel că am fost nevoiți să recurgem la stocurile aduse de acasă.



                                                        Bixadul de odinioară (Bikszádfürdő)

Luni, dis-de-dimineață, am trecut la treabă. Din păcate am fost repartizați în zone diferite.  Am hotărât de comun acord să părăsim zona cu pricina și să luăm drumul spre casă. Ne-a mai trebuit doar o scuză veritabilă, adicã o minciună care să stea solid pe picioare ca să ne fie înmânate buletinele, căci la sosire predasem documentele șefului stațiunii.

Dar aventurile nu s-au încheiat aici. Mergând spre casă, n-am știut că la Valea lui Mihai (Érmihályfalva) trebuie să schimbăm trenul, așa că după o lungă așteptare am luat-o din nou spre Marghita.



                                                     Gara din Valea lui Mihai (Érmihályfalva)

Ni s-a părut nouă că ceva nu este în regulă, dar această presimțire a devenit certitudine pentru noi doar când a venit „bakterul” și ne-a aruncat biletele de călătorie pe jos, cerându-ne altele. Am fost dați jos din tren la prima stație (la Boșcal sau Bolcaș parcă), ba mai mult, am fost nevoiți să-i dăm „bakterului” și 25 de lei bacșiș pentru a nu ne amenda.

„Mare” ne-a fost bucuria când am aflat că până la celălalt tren trebuie să așteptăm vreo 4-5 ore, astfel că pierdem ultimul tren spre Baia Mare. Foamea ne-a cam sâcâit stomacul, așa că am decis să tragem un pui de somn la umbra răchitei de langă clădirea gării, poate așa ne mai astâmpărăm stomacul. Am și adormit repede, doar că tot atât de repede ne-a și trezit o ploaie scurtă de vară. Ne mai având altă idee pentru astâmpărarea stomacului, am hotărât ca unul dintre noi să plece după ceva de-ale gurii în satul care se afla la cel puțin un kilometru distanță de gară, iar celălalt să rămână cu bagajele.

Dani a fost cel care a plecat în căutare de hrană, iar eu am rămas cu bagajele. Ghinionul nostru a fost că tocmai murise cineva în sat, astfel că toată suflarea cătunului era la înmormântare, inclusiv vânzătoarea de la magazin.

Într-un final am ajuns la Satu Mare, de unde plecase deja ultimul tren spre Baia Mare.



                                     Trenul de Bixad și gara din Satu Mare (Szatmárnémeti)

Toată noaptea ne-am plimbat prin oraș, iar când am obosit, ne-am culcat într-un tren garat mai în dosul gării. Doar că, plimbându-ne prin oraș, am văzut în vitrina unei librării un volum de Szemlér Ferenc, volum ce tocmai îmi lipsea din colecție, iar Dani a văzut într-o altă vitrină o mulinetă de care avea „mare-mare” nevoie. Cum magazinele se deschideau doar la ora 8 sau 9, nu ne-am continuat drumul spre casă cu primul tren, am decis să rămânem până la trenul de prânz pentru a ne putea procura cele dorite.

Așadar, am ajuns acasă la ora prânzului, rupți de oboseală și înfometați. Părinții mei nu erau acasă, așa că m-am și aruncat în pat și am adormit aproape instantaneu. După cât de obosit eram, poate aș fi dormit și în ziua de azi, dacă tatăl meu, mereu pus pe glume – ajungând acasă și văzându-mă –, nu ar fi strigat cu gura mare către maică-mea:

– Erzsike, dă mai încet casetofonul ăla, că se trezește copilul!

 




Sus