Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Compas / Ai dreptul să te simți român, dar ai tupeu dacă te simți secui

Ai dreptul să te simți român, dar ai tupeu dacă te simți secui

Se întâmplă în viață să trăiești anumite episoade, aparent nesemnificative, care se reactivează în mintea ta doar în clipa în care înțelegi că ele fac de fapt parte dintr-un șir coerent, menit să îți explice ceva sau să te ajute să înțelegi mai bine un fenomen.

Cu doar câteva zile înainte de a pleca în Ucraina pentru Corbii Albi, am stat de vorbă cu o persoană ineteresantă care, prin natura meseriei, este foarte aproape de copii și povești. Selectează și analizează în mod special poveștile populare.



La hotarul basmelor și a realității - în vizită la Muzeul Etnografic din Apșa Mare, Transcarpatia (Ucraina) – foto: Csaba Szabó

Din vorbă, în vorbă, omul a ajuns să-mi spună că, de-a lungul timpului, uitându-se atent la mesajele transmise de poveștile populare, a observat că în firul lor narativ sunt încorporate mentalitățile unei nații, adesea dictate de realitățile pe care acestea le traversează. „Poveștile vorbesc despre diferențele dintre nații – mi-a spus el.

Să luăm ca exemplu „Punguța cu doi bani“.

În varianta maghiară a poveștii, mărgeaua găsită de cocoș este furată de un pașă, deci o putere străină, pe când în varianta românească a poveștii, mărgeaua este confiscată de boier. În opinia interlocutorului meu, cele două variante de povești scoteau la iveală o realitate socială a unor vremuri în care, în Moldova și Țara Românească, țăranii erau proprietate a boierilor, pe când în Transilvania, existau țăranii împroprietăriți.

Așa se explică de ce, pentru maghiari, pericolul era reprezentat de o forță străină, pe când, pentru români, pericolul venea chiar de la boierii lor. „Dacă te uiți după poveștile oamenilor, începi să înțelegi de ce sunt ei așa cum sunt“, mi-a mai spus interlocutorul meu care, imediat, a făcut trecerea dinspre poveste înspre el însuși.

„Eu m-am născut secui, chit că sunt secui din România. Dar cultura din care mă trag eu diferă de cea românească. Eu gândesc ca un secui, chiar dacă vorbesc limba română mai bine poate decât alți secui. Nu voi putea niciodată să gândesc ca un român și nici ca un maghiar. Pentru că eu, cum am spus, sunt un secui“, a subliniat interlocutorul meu, în timp ce eu mă gândeam că știu o listă de cel puțin zece persoane care l-ar face zob pentru așa o afirmație.

La scurt timp după discuția relatată, s-a întâmplat să ajung în Ucraina.



            Mihai Eminescu la  Biserica Albă, Transcarpatia (Ucraina) – foto: Mirela Cara

Pentru prima oară în viață, m-am aflat față-n față cu români care trăiesc ca minoritari într-un alt stat. Am pus zeci de întrebări, unele pertinente, altele prostești, dar, în tot timpul cât am stat acolo, am urmărit să mă uit la cetățenii ucraineeni de etnie română, prin prisma cu care românii se uită la cetățenii români de etnie maghiară.

Era un experiment ciudat care mă făcea să mă simt cumva în opoziție față de „ai meii“, căci îmi aminteam cum mi se reproșase de către unii români că le iau prea mult apărarea ungurilor, dar, în același timp, simțeam că mă cuprinde o inexplicabilă stare de bine.

Plimbându-mă pe ulițele unui sat numit Biserica Albă, destul de aproape de granița cu Sighetul Marmației, în care nu locuiesc decât români, am avut timp să stau de vorbă cu foarte mulți localnici. Între toți, o doamnă mi-a părut mai atașată de identitatea ei națională, așa că nu m-am abținut și am întrebat-o cu un ton firesc și inocent: „Dumneavoastră vă simțiți ucraineancă?“.

Poate numai dacă i-aș fi aruncat o oală de apă fierbinte în față aș mai fi putut smulge o reacție atât de dură de la ea. Vădit contrariată, cu o privire care parcă îmi transmitea că nu gândesc destul sau că, din cine știe ce motiv, Dumnezeu îmi luase mințile, femeia mi-a răspuns, crucindu-se, printr-o întrebare: „Dar cum să mă simt ucraineancă dacă io-s româncă?!?“. I-am dat dreptate și discuția s-a îndreptat rapid pe un făgaș normal, însă în mintea mea se cuibărise gândul că secuiul pasionat de povești știa ce spune.



                           La drum - Biserica Albă, Transcarpatia (Ucraina) – foto: Mirela Cara

Nimeni nu poate să se simtă altcineva decât el însuși, iar cultura în care ne dezvoltăm ne influențează destul demult. Fie că vrem, fie că nu vrem, modul de a gândi și acționa în lumea asta se naște dintr-un mental colectiv care ne atinge pe toți, pentru toată viața.

Întoarsă acasă, i-am relatat istorioara unui cunoscut, adept al celebrului slogan „Afară, afară cu ungurii din țară!“. Uneori am momente de naivitate care mă împing să cred că un exemplu limpede ar putea schimba mentalități, că oamenii gândesc păgubos pentru că nimeni nu le-a arătat adevărul într-o lumină favorabilă și clară, și atunci, mă trezesc eu, făuritoarea de mentalități noi, să deschid minți și să schimb perspective.

Ce-am rezolvat cu amicul de care vorbesc? Nimic! Lui i s-a părut perfect normal ca doamna din Ucraina să se simtă româncă, dar pe secuiul plin de povești a simțit nevoie să-l pună la zid cu răceală: „Ei să stea cuminți și să-și vadă de treaba lor! Că românii din Ucraina nu cer autonomie!“. El n-a-nțeles mai mult.



           Contrast alb-albastru: Biserica Albă, Transcarpatia (Ucraina) – foto: Mirela Cara

Nu știu alții ce-ar fi fi făcut mai departe, dar eu am ales să mă întorc cu gândul la interlocutorul meu secui, care îmi mai spusese printre altele un lucru minunat, capabil să te consoleze în anumite situații: „Acceptându-ne și respectându-ne diferențele, suntem mai bogați“.

Ce-i drept, această bogăție nu se observă câtuși de puțin în conturile mele, dar îmi inundă mintea pe care, nici eu nu știu cum, am reușit să o feresc de prejudecăți și sereotipii.

Nu pot schimba mentalități cu bogăția asta a mea, dar pot, cu siguranță să mă înconjor de oameni frumoși și plini de „avuții“ din care-mi place să mă înfrupt în voie.

Mai mult poate numai viitorul va realiza. Cine poate ști?




Sus