Luni, 22 Aprilie 2019
Luni, 22 Aprilie 2019


Compas / Bisericuța grofului

Bisericuța grofului

Prin anii 70, pe vremea când începeam școala la Lugoj, mă abăteam câteodată pe la Bisericuța Grofului, o ruină ce-și ițea turla dezvelită în mijlocul viilor de pe versantul însorit al colinelor ce străjuiesc orașul de pe Timiș.

Iarna mergeam în acel loc la săniuș fără nicio reținere, după ce toată toamna, momiți de dulceața strugurilor, ne furișaserăm ca niște lotri spre a nu-l stârni pe „fiorosul” paznic a cărui stare de spririt era influențată de uscăciunea gâtlejului și despre care în folclorul local se spunea că nu ezita în a-și slobozi flinta înfundată cu sare în cei ce-l tulbură. În ciuda prudenței noastre, într-o după-amiază fierbinte de septembrie, „cerberul” ne-a surprins pe mine și pe încă vreo câțiva ortaci într-o fundătură, printre rândurile de vie.



Nemaivând scăpare, priveam cu ochii bulbucați de groază spre bătrânul uscățiv, cu musteți răsucite și cu obrajii ca macul ce se zorea, trăgând un picior. Ne-a mai venit inima la loc realizând că, spre deosebire de alte ocazii în care ne mai luase urma, de această dată, deși părea agitat, nu suduia în toate limbile Banatului ci rânjea din gura-i știrbă.

După câteva clipe, simțindu-i „damful” de răchie am priceput cum stă treaba. Avuseserăm noroc, pentru că bătrânul, în acel moment exuberant și limbut, se manifesta prietenos. Aproape luâdu-ne pe sus, ne-a târât la umbra zidului ruinat unde erau așezați în lădițe struguri tămâioși, ciorchini unul și unul. Făcând un gest larg, moșul ne pofti la ospăț: „luați că-s din Câmpul Domnului. Le-or pregătit pentru ștabii de la Sfat; pita și grâul mamii lor de bărabări comuniști. Numai să nu vi să prontoarcă!”

Clătinându-se ușor, se așeză la umbra zidului ruinat și după ce mai țucă de vreo două ori „sfertucul”, își înfipse o mărășească în colțul gurii și prinse a fredona ca pentru sine. După un timp eram burdușiți, așa că ne-am întins care pe unde, „să ni se așeze”. Abia atunci am prins de veste că bătrânul povestea.

Din relatarea sa dezlânată și poticnită, răzbătea când și când câte o idee ce părea coerentă, dar sensul clar al acestora l-am înțeles mult mai târziu. Între un acces de tuse și câte un sughiț, moșneagul depăna amintiri despre a căror vechime, noi, niște țânci de opt-nouă ani, nu aveam o percepție clară.

La un moment dat, privind în jur, zise: „Vedeți voi, mânjilor, viile din jurul vostru? Înainte vreme, fiecare logojan cu câta fală avea aici o căsuță de vară și câteva rânduri de vie, iar în locul în care ni-s noi acum, un grof a ridicat o capelă”.

A oftat și a continuat: „S-a ales prau și pulberi de rânduiala aia, iar oamenii s-or ticăloșit.

Uitați-vi-ți numai la zidurile astea – ce-or mai lăsat comuniștii, o dus acasă care cum o vrut”.

Cerberul ce începuse de acum să lăcrimeze, își drese glasul, trase cu nesaț din mahorcă și privind spre vale, continuă:

„Pră islazul ăla, de se întinde cătă Tapia, pă timpuri, s-or adunat românii de i-o învățat Murgu ce-i omenia”, iar apoi, privind spre un schelet de beton de la poala dealului, a adăugat: „Acolo, în vremea când eram cătană, era o escadrilă K und K, dar înainte de a aduce franțujii hărapi ca să ne ogoaie, or vinit sârbii, or văzut avioanele, le-or tras la gară cu măgarii și duse or fost....”.

Apoi, a șoptit: „S-or dus sârbii pă pustie, dar or vinit alții.......”. După care a ațipit.



Viața noastră este o fabuloasă împletitură de momente de tot felul și cu toate că nu reținem absolut orice din ceea ce am trăit, cele ce se transformă în amintiri ar fi suficiente, dar nota bene, de la a ți se întâmpla ceva în viață, până la a înțelege de ce ți s-a întâmplat acel ceva și de a nu ajunge de două ori în aceeași împrejurare nefericită e un drum lung și foarte mulți obosesc. Personal, de abia de vreo zece ani am simțit că încep să înțeleg și să-mi explic anumite lucruri, dar mă mulțumesc și cu atât.



Foarte puțini sunt cei ce întrezăresc viitorul și mai toți o pățesc precum Cassandra, dar trecutul și prezentul ar fi normal să li se dezvăluie celor mai mulți. În realitate însă, majoritatea oamenilor iau de bun ce le zic alții, lipsindu-le dorința de a verifica și înțelege. Mai mult, devin partizanii unor astfel de informații, ignorând faptul că în viață nu e ca la biserică, indiferent de care ar fi aceea. Probabil că acesta este motivul pentru care cei mai mulți privesc cu nepăsare spre realitatea prezentului care l-ar face să râdă în hohote pe Samuel Huntington, evident dacă acceptăm că acesta ne vede… de undeva de sus.

Eu unul, de fiecare dată când cobor Dealul Viilor, venind dinspre Cluj și dau cu ochii de biserica cea nouă cu acoperis de tablă roșie ondulată, fac un efort pentru a retrăi acea după-amiază fierbinte de septembrie, în care am ascultat poveștile unui biet bătrân, la umbra Capelei Donat sau Bisericuța Grofului cum i se spunea în popor.






Sus