Duminică, 21 Iulie 2019
Duminică, 21 Iulie 2019


Compas / Toate drumurile duc la Roma

Toate drumurile duc la Roma


Atracția irezistibilă a Cetății Eterne nu a fost erodată de trecerea timpului, iar mirajul ce i-a stârnit pe barbarii de odinioară, înfierbântă și astăzi mințile străinilor ce pășesc pentru prima oară înlăuntrul său.

Pentru cineva care doar a auzit despre Roma, aceasta nu mai este de mult Caput mundi, chiar dinainte ca regele herulilor să-l fi înlăturat pe ultimul împărat roman al Imperiului de Apus. Respectivii gândesc că agonia și prăbușirea Romei s-au datorat decăderii clasei politice, respectiv incapacității romanilor de a se mai apăra conform tradițiilor înaintașilor și de a menține acea pax romana, generatoare a unei situații economice înfloritoare și a unui relativ echilibru social.

După ce pașii te-au purtat peste cele Șapte Coline (Capitoliu, Palatin, Viminal, Quirinal, Esquilin, Celian, Aventin) și pe malurile Tibrului, înțelegi că dacă cineva a reușit să dureze ceva etern în această lume, aceia au fost cu siguranță romanii.



Vă rog să mă credeți, opinia ce mi-am format-o asupra moștenirii lăsate de Roma posterității și a forței sale nevăzute, nu a fost influențată de sentimentalisme de ordin național sau religios, ci de câteva evenimente foarte asemănătoare, păstrând proporțiile, petrecute la un interval de un mileniu și jumătate.

Astfel, în anul 452 d.C., în ochii Biciului lui Dumnezeu, personalitatea și vorbele Papei Leon cel Mare au cântărit cât forța coaliției comandate de Aetius în ultima mare bătălie a antichității, iar la scurt timp după aceea, același bătrân, apelând doar la puterea de neîngrădit a cuvântului, a izbutit să-i domolească în mare măsură pe vandalii lui Genseric.

La capătul arcului peste timp se află generația mea, contemporană cu Karol Józef Wojtyła, ajuns Episcop al Romei și Papă sub numele de Ioan Paul al II-lea, martoră la năruirea unui imperiu al zilelor noastre, mai teribil decât cel al hunilor din vechime.

Deși înlăturase amenințarea hunilor, Apusul s-a prăbușit și asupra sa a coborât negura. Din momentul descompunerii Lumii romane, totul s-a schimbat profund, geo-politic dar mai ales ideologic, Răsăritul supraviețuitor asaltând Apusul ce-și căuta calea. Împărații Răsăritului au încercat să-și extindă autoritatea, dar în pofida pretinsei barbarii din perioada merovingiană, s-au izbit de germenii civilizației medievale occidentale ce se conturau – biserica, nobilimea și monarhia, orașul.

Pe acest fundament, împărați precum Carol cel Mare sau Otto I – biruitorul de la Lechfeld (10 august 955) –, au creat un vast Imperiu Apusean în cadrul căruia puterea laică și cea bisericească conlucrau sau concurau, încercând fiecare să dețină supremația.



                                              Ungurii învinși la Lechfeld (Augsburg)

Această formă de dualism s-a cristalizat din momentul în care fondatorul Imperiului Carolingian a cucerit Italia și a fost încoronat Imperator Augustus de către Papa Leon al III-lea pe 25 decembrie 800, perpetuându-se până după Bătălia de la Austerlitz, moment în care Habsburgii au încetat să mai fie împărați ai Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1806).

Deși era o monarhie electivă și descentralizată, fragmentat și adesea pradă disensiunilor interne, acest imperiu, cu toate că nu a fost continuatorul deplin al civilizației romane, a indus spiritul occidental, inclusiv pe cel al Bisericii Romei, într-un areal extins, suprapus teritoriilor în care a penetrat și stilul gotic.

De un noian de ani, Roma a încetat să mai fie o putere militară. Forța sa a atins apogeul în vremea unuia dintre așa-zișii cinci împărați buni ai Imperiului Roman – Traian, supranumit și Dacicus Maximus sau Optimus Princeps care învigându-i pe daci, a adăugat împărăției și o parte din teritoriul României de azi. Un miraculos început de drum pentru enigmaticul popor român... deși se pare că nu suficient de măreț pentru cei atinși de „sindromul dacic”, cărora teoria pertinentă a lui G. I. Brătianu li se pare mult prea banală.



Ideea  construirii acestui basorelief i-a aparținut omului de afaceri român Iosif Constatntin Drăgan, un istoric amator, și a durat 10 ani (1994-2004) pentru ca cei 12 sculptori-alpiniști să îl termine, realizarea lui costându-l pe Drăgan, în final, peste un milion de dolari.

Protocronismul
românesc sau terapia prin mit, cum i se mai spune, implică o percepție incorectă a valorilor, iar abordarea anumitor complexe de inferioritate culturală, prin prisma mitologiei comunismului, conferă celor cu judecata siluită, euforice complexe de superioritate, rezultând opinii similare celor ale lui Ilie Ceaușescu care a pretins că poporul român a fost dintotdeauna același, din vremuri străvechi, fiind foarte puțin influențat de către alte popoare: „Este binecunoscut faptul că poporul român a rămas întotdeauna același, consolidat, unitar și omogen deși a fost mereu ocupat”.

Cred că expresia plenară a acestui delir o constituie megalitul ce se vrea chipul lui Decebal - DECEBAL REX – DRAGAN FECIT, scrijelit în stâncile Golfului Mraconia, deasupra apelor ce au înghițit drumul lui Széchenyi, cu privirea ațintită la Tabula Traiana de pe malul sârbesc al Dunării.



                                                    Drumul lui Széchenyi – sub ape

Peste un milion de dolari a zvârlit „renumitul tracolog” pentru a-și înălța acest chip cioplit, bani cu care ar fi putut sprijini o cercetare serioasă, desfășurată de istorici adevărați, dar rezultatul unor investigații aprofundate însă incerte, pe cursurile superioare ale râurilor transilvane, prin creierii munților sau prin râpe dosite nu erau suficiente pentru a-i satisface megalomania.

Pentru mine și probabil pentru mulți dintre conaționalii mei, Badea Cârțan constituie un model de discrenământ, dovada capacității de a înțelege a oamenilor simpli, iar Columna ridicată de Traian pentru a imortaliza victoria asupra dacilor reprezintă, în egală măsură, un monument Gloria victis.

Prin mesajul său sublim, prin sinceritatea execuției artistice ce onorează obiectivitatea romanilor, momentul sinuciderii lui Decebal este unul dintre cele mai impresionante de pe relieful Columnei.

Când am fost la Roma, am zăbovit vreme îndelungată în fața Columnei, încercând să descifrez povestea dăltuită în piatră, ce se înalță spre cer pornind de la soclul străjuit de patru lupi dacici. Eram într-o dispoziție aparte, fiindcă cu puțin timp înainte contemplasem statuia lui Moise și lanțul cu care, potrivit tradiției, ar fi fost înlănțuit Sfântul Petru, aflate în apropiere, în Bazilica San Pietro in Vincoli.



Privind cu nesaț scenele de pe Columnă, fără să mai pot distinge detaliile din partea superioară a spiralei, m-am surprins că le analizez cu ochii minții, iar în final, m-am gândit, preț de câteva clipe, la scenele ce ar putea continua înșiruirea evenimentelor imortalizate acum 1900 de ani.

În acele momente, am întrezărit o fațetă a istoriei poporului meu de păstori și plugari ce nu are nevoie de recunoașterea nimănui – faptul că a parcurs acel mileniu de instabilitate al cărui început a coincis cu migrația goților și s-a încheiat după invazia mongolilor, ducându-și zilele printre stăpânii momentului, luând și acceptând de la fiecare dintre aceștia doar atât cât să le poată supraviețui.

Pe de altă parte, deși vorbim o limbă ce a evoluat din protoromâna utilizată în nordul și în sudul Dunării de către urmașii vulgului adus de împărații romani și ne mândrim cu ascendența noastră, totuși, noi românii, rusofobi de felul nostru, suntem în mare măsură pravoslavnici ce îi consideră trădători pe aceia dintre noi ai căror străbuni au ales să se unească în cuget cu Biserica Romei, în pofida meritelor incontestabile ale acestora. Asta este ceea ce cred eu, restul e treaba istoricilor…



                                       Munkácsy Mihály: Honfoglalás (Descălecatul)

Faptul că maghiarii au descălecat în ultima parte a mileniului la care făceam referire este, de asemenea, o realitate incontestabilă, ca și multe altele. Nu mă voi apuca să detaliez fiindcă, cu siguranță, sunt alții mai în măsură. Voi pune doar o întrebare retorică: ce s-ar fi întâmplat dacă, în momentele decisive ale zbuciumatului secol X, ar fi avut câștig de cauză grecul Hieroteus și nu benedictinul Asztrik?



 Moaștele abatelui Aszrik, descoperite în 2014. Abatele a obținut și a adus coroana regală pentru Szent István de la Papa Silvestru al II-lea

Cu certitudine, arealul în care trăiesc ungurii, dar și românii, ar arăta azi altfel. Strălucirea și puterea Regatului Ungariei s-au datorat faptului că acesta avea ca fundament, valorile Occidentului care le implicau, în acele vremuri și pe cele ale Bisericii Romei, iar Sfânta Coroană (Magyar Szent Korona, Sacra Corona, Stephanskrone, Kruna svetoga Stjepana), trimisă, de Papa Silvestru al II-lea, recent creștinatului rege Ștefan I (Szent István király), precum și recunoașterea caracterului apostolic al Regatului reprezentau o garanție în acest sens.

Acest moment a constituit liantul Statului feudal maghiar centralizat, dar și simbolul ce îi ține laolaltă și astăzi, pe ungurii de pretutindeni, deși între timp, mulți dintre aceștia au îmbrățișat ideile Reformei.

Aproape insesizabil, parcurgem o perioadă istorică ce va trasa făgașul pe care omenirea va păși timp îndelungat, însă importanța momentului va putea fi corect percepută doar de generațiile viitoare. Roma de azi este o metropolă modernă și cosmopolită, dar prin vacarmul străzilor, la fiecare răspântie, răzbate vorbă românească.



                                                                       Roma modernă

Oameni simpli, integrați, ce muncesc cât e ziua de lungă pentru o viață mai bună, diferită de devălmășia de acasă. Români și totuși atât de schimbați față de cei din țară.

Când îi privești, dar mai ales după ce porți o discuție cu ei și faci comparații, e imposibil să nu te gândești la cuvintele Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea : „Creierul gol este sălașul diavolului”.





Sus