Marţi, 17 Septembrie 2019
Marţi, 17 Septembrie 2019


Compas / Pita românească și meciul lui Marci

Pita românească și meciul lui Marci

Băieții mă-ndemnau să mă grăbesc. Hai odată! Lasă berea aia „Harghita”, spală-te, îmbracă-te, mișcă-te, nu mai sta! Începe meciul!

Se-ntâmpla asta acum câțiva ani, la un Campionat European. De fotbal, evident. Așa că mi-am pus deoparte berea băută pe jumătate, gândindu-mă c-o termin când voi ajunge acasă. Și fuga la restaurantul cu pricina. Meciul începuse. Mai toată lumea microbistă din orășel era la meci și la bere, înghesuită claie peste grămadă în fața televizorului.

În alte zile restaurantul era mai mult gol decât plin, cu atât mai puțin arunca cineva vreo privire către televizor. Dar acum, într-o seară cu meci, era cu totul altfel. Fotbalul e fotbal, meciul e meci, ce mai. Și iar mă rugau băieții să nu mai stau în picioare, să stau odată locului că cei din spate nu văd fazele interesante și s-ar putea să iasă cu ceva scandal.

Așa că m-am așezat. Băieții mi-au adus repede un „Ciuc” rece, că pe atunci „Igazi Csíki Sör”, adică tradus în românește: „Adevărata Bere din Ciuc”, din Sânsimion, nu exista.



Cineva din spatele sălii comenta-n gura mare că nepriceputul de selecționer iar nu l-a băgat în echipă pe cutare și cutare, păi așa n-ai nicio șansă împotriva olandezilor. În fața mea era unul echipat în tricoul naționalei României, cu numele căpitanului scris pe spate, adică Chivu.

Tipul sărea întruna și se lua de cap ori de câte ori Chivu și compania ratau vreo ocazie sau se bâlbâiau cu mingea. L-am recunoscut abia după a treia săritură când, întorcându-se pentru a comenta faza, i-am văzut fața. Era Marci, fonetic scris în românește: Marți, dar nu ca și numele celei de-a doua zi a săptămânii, ci ca și numele de alintare pentru Márton. Adică Martin, pe românește.

No, și el echipat fain, în tricoul lui Chivu. L-am luat la mișto: Băi, frate Marci, nu te recunosc, da’ tu cu cine ții, că doar ești secui?... De ce, dar tu cu cine ești? – mi-a răspuns el cu aceeași monedă. Iar eu zâmbind: Apăi să știi că eu m-am vindecat, pe mine fotbalul mă lasă rece de mulți-mulți ani, mai exact de când Détári și compania au dato-n bară rău de tot în op’șase, în Mexic… Mai ții minte cum sovieticii ne-au bătut măr, cu șase la zero? Scurt… No, de atunci. Păi de ce să-mi fac nervi, de ce să mă ambalez, nu-i mai bine și mai simplu, uite așa, relaxat?

Meciul fusese întrerupt pe moment pentru a-i acorda îngrijiri medicale unuia dintre starurile gazonului. Și din moment ce-aveam vreme de povești, Marci se întărâtă: Cum adică, ai uitat în ce țară trăiești? Ai uitat că mănânci pâine românească?! Păi om fi noi unguri-secui, dar tot trebe să ținem cu românii! Zicea el entuziasmat. Eu: Stai, stai, stai, Marci, las-o mai moale, sigur că știu unde trăiesc, doar o simt pe pielea mea, zi de zi. Tot așa, la mișto. De fapt – continui eu – apropo de pâine, să știi că noi mâncăm pită făcută de maică-mea, acasă-n cuptorul nostru, din grâul de pe parcela lui taică-meu.




Sau luăm pâine de la prăvălie, frumos ambalată și cu inscripția: „Erdőfülei pityókás házikenyér”, așa, pe ungurește. Adică tradus pe românește: pâine de casă cu cartofi de la Filia, un sat secuiesc din apropiere. Și dacă nu mă-nșel – continui eu –, o bună parte din brutăriile românești prelucrează făină adusă din Ungaria, că doar guvernanții și parlamentarii noștri au avut grijă să facă praf toată agricultura românească și să-i bage-n faliment pe agricultori… Știai asta? – l-am întrebat zâmbind pe Marci.

Și-n timp ce medicul echipei ieșea de pe teren, după ce i-a acordat îngrijiri medicale unuia dintre starurile gazonului, l-am mai pișcat odată pe prietenul meu secui: pe logica ta am putea ține și cu grecii, egiptenii, sirienii, italienii, rușii, cu orișicine, în funcție de ce bem, ce mâncăm sau ce mașină avem… Hai, frate, lasă-mă… Păi ține și tu un pic cu olandezii, că doar ei ne-au pus la punct unele dintre spitale și școli, ei ne aduc medicamente, echipamente medicale, bănci și rechizite școlare, din banii și munca lor… Ce zici de-asta?

Dar pentru că jocul s-a reluat, prietenul meu mi-a întors spatele, întorcându-se către televizor. Era din ce în ce mai nervos și, colac peste pupăză, olandezii deschiseseră scorul. Apoi pauză. Îl prinsesem de braț și iar l-am luat la mișto: Băi, frate, mai bine luai și tu un tricou alb-albastru, cu inscripția „Koivu” în loc de „Chivu”… Îl știi, nu? Finlandezii măcar ni-s rude și-s campioni la hochei, ce naiba.

Dar el n-avea poftă de glume. Chivu și compania mai încasase un gol pierzând meciul cu zero la doi, ceea ce-l supăra și mai tare pe Marci care-și îneca amarul în bere după bere. Fără plăcere. I-am lăsat pe băieți cu ale lor. Acasă berea mea „Harghita” era exact acolo unde o lăsasem. Băută pe jumătate. Eu s-o termin. Am tras o dușcă de mi-a intrat ceva-n gură. Mic și moale, parc-ar fi fost un mototol de hârtie. Ptiu drăcie, fi-ți-ar!... Era o muscă înecată-n bere. No, uite-l și pe ăsta…

Păi nu v-am spus s-o lăsați mai moale cu fotbalul?




Sus