Miercuri, 26 Iunie 2019
Miercuri, 26 Iunie 2019


Compas / O(dor) de ö, ü, ó, û, ő, ú, é, á, í...

O(dor) de ö, ü, ó, û, ő, ú, é, á, í...

Mi-am ales o zi cu soare să încep să scriu. Mă uit la cerul albastru, apoi la tastatură și zâmbesc, îmi dau seama, că deși trecuseră 6 luni de când nu am folosit o tastatură cu caractere românești, încă rețin care literă unde se află chiar dacă acum scrie în fața mea alb pe negru: ö, ü, ó, û, ő, ú, é, á, í...

Nu știu dacă șase luni se consideră mult sau puțin când vine vorba de dor: dor de țară, dor de prietenii de acasă, dor de culoarea roșie a lalelelor din curtea bunicului, dor de acel odor al cunoscutului.

Nu e capăt de lume unde sunt, dar îmi ia peste 24 de ore să ajung acasă, indiferent de mijlocul de transport. Totuși cei peste 1600 de km nu sunt de neglijat.

Szczecin, Poland

Când am spus „da” noului meu angajator, nu știam exact la ce să mă aștept: știam doar că voi fi departe de casă, într-o țară a cărei limbă îmi este complet străină, o țară cu o producție considerabilă de mere și vodcă. Mi-am lăsat casa, familia, prietenii, job-ul (care mi-a devenit într-un fel mod de viață, pentru că iubeam ceea ce fac), meleagurile și fețele cunoscute și am venit ”la dracu-n praznic”, vorba unui amic. Dacă regret această mișcare?

Răspuns simplu și probabil așteptat: nu. Sora mea se mutase în oraș cu o lună jumate înaintea mea și nu i-a fost greu să mă ademenească. Suna tentantă ideea că soarele apune pe timp de vară după ora 22, că marea este la 150 km distanță, că orașul a fost reconstruit după un model conceput de arhitectul parisian Haussmann, că avem în vecini o grădină de trandafiri.



Am avut la dispoziție mai puțin de două săptămâni între momentul în care HR-ul firmei mi-a spus cuvântul magic și ziua în care începeam training-ul. Nu a fost ușor. Nici nu am apucat să îmi iau rămas bun cum se cuvine de la toate și de la toți.

După peste 30 de ore de drum, am ajuns. Bucurie? Nu. Oboseală? Da. Am dormit apoi m-am dus să fac cunoștință cu noul meu loc de muncă, unde momentan în stânga mea se vorbește rusa, în dreapta poloneza, în fața mea germana, iar în spatele meu ceha și spaniola. Mi-e dor de vorbele pe care le auzeam acasă atât de des și care mi se păreau câteodată lipsite de importanță, fie chiarși un simplu „Bună!”



Straniu ori nu, mă gândesc cu același drag la prietenii români și maghiari rămași acasă. Cutreierând străzi, aud câte un cuvânt care parcă seamănă cu ceva cunoscut de acasă. Și zâmbesc. Bănuiesc că până acum v-ați întrebat deja de câteva ori: dar cum mă descurc? Nu este lipsit de peripeții. Suntem cinci maghiari în oraș și poate câțiva studenți Erasmus prin trecere. Vorbim maghiara între noi, cu cei din jurul nostru comunicăm în engleză, iar doamnei de la covrigărie îî zâmbim în speranța să ne dea un covrig „mai bine făcut”, deoarece ea nu vorbește engleza iar noi în poloneză nu prea ne descurcăm.

Szczecin, Poland

Iar după atâtea lucruri bune și frumoase urmează acum propozițile care încep cu nu...

Nu mi-a atras atenția nimeni că nefiind în Ungaria nu ar trebui să vorbesc maghiara. Nu am ajuns pe prima pagină în ziar și nici geamul nostru nu a fost spart pentru că în 15 martie am pus doar drapelul maghiar pe balcon. Nu m-a făcut niciodată nimeni să mă simt străină, cineva fără casă, un intrus, un hoț de țară. Și într-un final un ultim nu: nu mă pot gândi doar cu zâmbetul pe buze la acele mici frecușuri care ocupă pagini de ziare, internet și cărți despre „conflictul” româno-maghiar de acasă.

   

„Tu nu știi cum e, că ești acum departe.”

„Ei na! De-ai știi că abia acum îmi dau seama de cum stă situația. De-ai știi că abia acum relizez că acest conflict de fapt este inexistent. A trebuit să străbat 1600 de km să îmi dau seama că oamenii de acasă își ocupă prețiosul timp nu nimicuri. În loc să se bucure de compania celuilalt, în loc să își zâmbească, să se iubească... ei aruncă cu noroi, câteodată chiar și cu pietre. De ce oare?”

Este o întrebare la care sper să găsesc un răspuns cândva. Apoi să trimit celor rămași acasă răspunsul. Maghiarilor. Românilor. Oamenilor...




Sus