Luni, 22 Aprilie 2019
Luni, 22 Aprilie 2019


Compas / Minoritatea bănățenilor

Minoritatea bănățenilor


Mă număr printre cei ce au avut șansa sau poate neșansa, de a asculta poveștile unora care au prins Banatul întreg. Știind cum a fost odinioară, îmi este greu să asist la stingerea unui mod de viață, a unor tradiții și deprinderi ce i-au așezat pe bănățeni în „frunce” și ori de câte ori străbat regiunea, mă întreb ce păcate avem ca să merităm o asemenea soartă. Cel mai trist este faptul că nici după 1990, răul ce roade de multă vreme din spiritul Banatului, n-a fost curmat, nerenunțându-se la asimilarea și nivelarea provinciei, prin diverse mijloace.

Povestea, pe care o poartă în suflet bănățenii începe acum trei sute de ani. Atunci, la 18 octombrie 1716, prințul Eugeniu de Savoia, învingător la Zenta și Petrovaradin, intra triumfal în Cetatea Timișoarei pe care Mehmed Pașa și a săi tocmai o părăsiseră, după un cumplit asediu. Trecuseră peste două veacuri de când, în tabăra de la Zemun, se „stingea lumina lumii”, iar faptele de arme ale lui Pavel Chinezu/Kinizsi Pál intraseră în legendă.

Azi, când privesc crucea de pe steagul Banatului, eu cred că aceasta este transpunerea „Pietrei Credinței” despre care se vorbea în popor și pe care a evocat-o Coriolan Brediceanu, povestind faptele lugojanului Nincu Bălu și ale vitejilor ce s-au alăturat armatei imperiale.

După cum a consemnat Francesco Griselini, la venirea Habsburgilor, Banatul era o întindere împădurită și mlăștinoasă, iar locuitorii, nu prea numeroși, trăiau în condiții vitrege. Cu siguranță nu este o exagerare, pentru că șvabilor sosiți în primul val - „Colonizarea caroliniană” (Karolinische Ansiedlung), le-a fost hărăzită moartea, celor din al doilea - „Colonizarea tereziană” (Theresianische Ansiedlung), sărăcia și de abia cei din al treilea val - „Colonizarea iosefină” (Josephinische Ansiedlung) s-au bucurat de pâine și bunăstare. Despre acest efort împins până la sacrificiu, le-au transmis urmașilor câteva vorbe - Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot.*

Alungarea turcilor și înstăpânirea imperialilor au avut un efect civilizator decisiv, deși rigurozitatea și brutalitarea guvernării, au generat, inițial, un curent de nostalgie după jugul de lemn turcesc. Ca și în zilele noastre, oamenii nu erau dispuși să accepte norme impuse din afară și privite în această lumină, atât revolta din 1735, condusă de căpitanul Pero Seghedinaț din Pecica, cât și „fatala răscoală” („fataler Aufstand”) ce s-a întins între 1737-1739, apar ca o continuare a Răscoalei curuților (1703–1711). După mai mult de douăzeci de ani de administrație austriacă, bănățenii și cu precădere românii, s-au răsculat nemulțumiți de pretențiile aparatului birocratic imperial. Și pe atunci schimbările majore ale modului de viață erau greu de îndurat, mai ales că bunăstarea au resimțit-o doar urmașii celor apăsați.

Habsburgii, împărați ai Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, iar din 1806 ai Imperiului Austriac și-au guvernat supușii în spiritul catolicismului și al unei legislații clare dar aspre – dura lex sed lex. În inima fiecărei localități mai însemnate, în toate locurile unde s-a întins stăpânirea lor, tribunalul și închisoarea sfidează trecerea timpului.

Pe de altă parte, un teritoriu atât de vast, unde etniile și confesiunile se întrepătrund, putea fi supus doar prin abilitate politică și prin asigurarea bunăstării supușilor fideli. Într-o Transilvanie în mare măsură protestantă și într-un Banat insuficient populat, imperialilor le era greu să se impună.

Pentru a-și consolida poziția, oferind drepturi și libertăți ce s-au materializat în timp, au încurajat unirea multor ortodocși de la fruntariile răsăritene ale împărăției cu Biserica Romei, dar acest aspect a contat mai ales pentru românii ardeleni, fiindcă spre deosebire de Ardeal sau Ungaria, în Banat ortodocșii, români sau sârbi, nu aveau statut de „tolerați”, singura interdicție de stabilire în provincie, pe criterii confesionale, privindu-i pe reformați. De altfel, șvabii așezați în Banat și prin alte locuri erau și ei romano-catolici.

În aceste condiții ia ființă la Caransebeș, Regimentul de graniță româno-bănățean nr. 13 ce se adăuga celor două regimente românești din Ardeal. Alături de un regiment sârbo-româno-german, acesta va apăra Granița militară a Banatului. De fapt, se constiuise o armată permanentă și în vreme de război, paorii* lăsau munca câmpului, achitându-se de sarcinile grănicerești.

În cei peste o sută de ani de existență, în care grănicerii români au servit cu credință Curtea imperială participând la toate campaniile, cu excepția celei din Rusia, pentru faptele de vitejie, drapelul regimentului, ofițerii și grănicerii au fost răsplătiți cu zeci de ordine și medalii, iar pe una dintre panglicile drapelului de luptă al regimentului sta scris: „A lui Romus vitejie, peste noi români să fie”. În poezia Eroul de la Königgrätz (Câne-Creț), poetul Ștefan Octavian Iosif a imortalizat bravura unui grănicer român, un țăran care lăsând coarnele plugului, și-a slujit împăratul, tocmai în Prusia.


                                                           
                                                                            Sosirea șvabilor


În timpul Banatului imperial, total diferit de vechile comitatele ungurești, s-a fundamentat patrimoniul ce-i ține laolaltă pe bănățeni și azi, ignorând granițele, etniile, confesiunile sau limbile. Noua provincie a fost creată după principii iluministe, ca un bastion al puterii imperiale, un avanpost menit să ușureze ofensiva în Balcani și totodată să controleze Transilvania și Ungaria.

Lipsa nobilimii și situația mult ușurată a țăranilor, în comparație cu Ungaria și Transilvania unde restituția in integrum a avut loc, au generat în Banat un loialism dinastic ce va persista într-o oarecare măsură și după compromisul austro-ungar din 1867, moment după care, denumirea Banat și-a pierdut caracterul oficial, zona numindu-se Ungaria de Sud (Dél-Magyarorság)3.

Majoritatea reformelor absolutismului luminat s-au materializat în timpul împărătesei Maria Tereza și pe toată durata domniei fiului său Iosif. În această perioadă s-au desfășurat ample lucrări de îndiguire, asanare și canalizare care pe lângă extinderea suprafeței agricole au avut ca rezultat și diminuarea drastică a incidenței malariei. În paralel se construiesc căile de comunicație, orașele și marile fortificații, iar Banatul montan cunoaște o dezvoltare a industriilor. La începutul secolului XX, căile ferate, spre exemplu, însumau 1875 km.

              

Aceste performanțe de civilizație și bunăstare au fost atinse printr-un efort susținut de către toți locuitorii provinciei - masa localnicilor români și sârbi, peste care s-au suprapus germani, italieni, spanioli, francezi, bulgari și chiar români din Oltenia6, în condițiile în care stăpânirea descuraja segregarea și nu era deranjată de plurilingvism, cu toate că limba oficială era germana. În noua provincie, cartea și școala, ce transmiteau aceeași ideologie în toate limbile locuitorilor, au reprezentat cele două căi de luminare ale poporului, iar ridicarea nivelului de educație a permis, chiar dacă imperialii nu au urmărit și acest deziderat, consolidarea conștiinței individualităților naționale.

Pe fondul unor dificultăți financiare, împărăteasa Maria Tereza, ignorând total părerea locuitorilor autohtoni sau coloniști catolici, a cedat în fața insistenței stărilor ungare și la 6 iunie 1778, la Timișoara, a fost proclamată de către contele Niczky, alipirea Banatului la Ungaria, iar peste aproape încă un an, în calitatea sa de regină a Ungariei a emis diploma de înființare a celor trei noi comitate - Timiș, Torontal și Caraș, dar până la desființarea sa, în 1872, Granița militară bănățeană a rămas sub administrație militară imperială.

După înfrângerea revoluționarilor unguri, în 1849, pentru o perioadă de timp ce s-a întins până în 1860, provincia a făcut parte din structura administrativă Voivodina sârbească și Banatul timișan, aflată sub autoritatea Vienei.



                                                           Bătălia de la Timișoara - 1849

În intervalul 1867-1913, ca urmare a colonizărilor, în Banat s-au stabilit numeroși maghiari, au apărut noi localități, aceștia devenind, după germani, cea de a doua minoritate a Banatului. În acest răstimp, creșterea industrială s-a accelerat iar așezările urbane și-au înnoit aspectul. Pe măsură ce economia prospera, apăreau noi colonii muncitorești dar și apartamente de închiriat. În pofida încercărilor de maghiarizare, se poate afirma că perioada a fost una liberală.

În Timișoara dezvoltarea a fost atât de impetuoasă, încât în 1884 aici s-a instalat primul sistem stradal de iluminare electrică din Europa, după ce în 1771 apăruse primul ziar de pe actualul teritoriu al României, iar în 1815 prima bibliotecă publică de împrumut cu sală de lectură din Imperiul Austriac2. În urbea ce a fost supranumită Mica Vienă, mozaicul etnic era fabulos - 29 de etnii în comunități mai mari sau mai mici și 17 culte religioase care trăiau în armonie și înțelegere.

Conștiente de conservatismul românilor din Banat, care „iartă pe femeia decăzută, aprind lumânare și pentru mântuirea sufletească a celui ce a murit în spânzurătoare, își ridică pălăria și în fața sinagogii, dar niciodată nu-l iartă pe cel ce și-a părăsit nația, religia sau numele” și de faptul că la aceștia, după cum corect a sesizat în secolul al XIX-lea istoricul maghiar Borovszky Samu, „vorba bună prețuiește mai mult decât forța”, autoritățile austro-ungare au pus mare preț pe un tratament conciliant față de „elementele valahe”.



                                                                Țărani români - paori


În 1914 a izbucnit prima conflagrație mondială, ostilitățile fiind declanșate de Imperiul Austro-Ungar și aliații săi.

După doi ani de lupte sângeroase, împăratul Franz Josef moare și România intră în război, momentul având o semnificație crucială pentru militarii români din armata austro-ungară care încep să dezerteze în număr tot mai mare, în condițiile în care glasul naționalităților, de pe tot cuprinsul imperiului, răsună cu fermitate.

Dubla Monarhie se afla în ajunul inexorabilei prăbușiri.



La sfârșitul războiului, în perioada 1918-1919, deși naționalitățile din Banat au fost confruntate cu o serie de evenimente tulburi - proclamarea „uitatei” Republici autonome bănățene, apoi ocupația militară sârbească și ulterior cea franceză, locuitorii provinciei, în virtutea spiritului bănățean, acel patrimoniu material și spiritual comun despre care am amintit, au depășit fricțiunile și au salvat edificiul la care au contribuit deopotrivă. În acest interval, în urma hotărârilor luate la Novi Sad și Alba-Iulia, fără ca populația să fie consultată, prin aplicarea principiului naționalităților, Banatul va fi partajat, două treimi revenind României, treimea vestică Serbiei și un mic colț din jurul orașului Szeged, Ungariei.



                                                               Pereche

După unirea Transilvaniei și Banatului cu România, aceasta a devenit un stat multietnic, aproape un sfert din populație fiind de altă enie decât cea română. Potențialul industrial al țării întregite a crescut în 1919, față de 1916, cu 235%! Cu toate acestea, potrivit istoricului Mircea Rusnac, imediat după unire, posibil și ca urmare a războiului, starea Banatului, dar și a Transilvaniei s-au degradat, producția industrială prăbușindu-se. La Reșița, de exemplu, în 1919 se producea doar o treime din ceea ce se realizase în 1913, iar la Hunedoara producția aproape că încetase7.

Datorită ordinii ce își avea obârșia în disciplină, muncă și respect reciproc, integrarea în sistemul social-politic românesc a fost rapidă. În scurt timp, au apărut numeroase obiective industriale noi, unități comerciale, bănci, iar provincia și-a reluat dezvoltarea.

Prin respectarea libertăților cetățenești, înscrise în Constituția din anul 1923, Banatul și Timișoara au constituit pentru societatea românească un exemplu de participare nediscriminatorie și efectivă a cetățenilor la activitățile ce asigurau bunăstarea comună.

În condițiile în care, în Banat, tradițiile naționale se manifestau fără niciun fel de opreliște și existau școli cu predare în limbile etniilor din zonă, a fost posibilă dezvoltarea unui model de civilizație europeană modernă, cu dese fenomene de aculturație. Remarcabil este faptul că nici în momentele de criză acută ale secolului XX, în Banat nu s-au înregistrat conflicte interetnice, decât cu totul izolat.

Mai mult, deși legile cu caracter antisemit vizau întreg teritoriul României, în Banat acestea au fost aplicate într-o formă mult mai blândă, dacă ne raportăm la ceea ce s-a întâmplat în București sau Iași, ca să nu mai vorbim de Ardealul de Nord sau Ungaria, neînregistrându-se pogromuri sau profanări ale lăcașelor de cult1.

În timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial, viața în Banat a fost influențată în mare măsură de alianța României cu Germania lui Hitler. În urma cedării Ardealului de Nord, numeroși refugiați, dar și instituții, au poposit aici în așteptarea unor vremuri prielnice. Nenumărați români bănățeni și-au aflat sfârșitul în stepa rusească și ulterior datei de 23 august 1944, în luptele din Ungaria. În condițiile în care hotărârile se luau la Berlin, un număr destul de important de germani din România au slujit în Wehrmacht și în Waffen SS. În general, aceștia nu au făcut parte din unități speciale, singura de acest fel constituită din germani proveniți din întreg Banatul a fost Divizia 7 vânatori de munte „Prinz Eugen”.

Între 12-16 septembrie 1944, o mare parte a județului Timiș-Torontal a fost ocupată de trupele germano-maghiare. Unitățile românești acționau sub comanda Frontului 2 ucrainean, care din a doua jumătate a lunii septembrie a ajuns în zonă.

Au urmat lupte grele și, de frica rușilor, numeroase familii de șvabi au preferat să plece în pribegie, însoțind trupele germane în retragere. Jafurile și furturile comise prin Banat de trupele sovietice de ocupație, au continuat până spre iarna anului 1944. Linia frontului s-a îndepărtat spre Apus, în condițiile de „la război ca la război”, însă drama bănățenilor de abia începea.

Între 14 și 16 ianuarie 1945, pretinzând „despăgubiri de război prin prestații”, rușii au deportat la muncă în URSS, doar din Banat, circa 33000 de etnici germani, acest act constituind doar un pas pe drumul discriminarii etnice pe scară largă. În orașe, cei vizați au fost scoși cu forța din casele de către patrule mixte româno-sovietice, iar în sate au fost adunați de jandarmi și funcționarii de la primării, urcați în trenuri spre a fi trimiși la Timișoara și de aici, mai departe în Răsărit4.
  

De abia s-au întors acasă șvabii care au avut zile, că la 18/19 iunie 1951, în noaptea de Rusalii, din satele limitrofe frontierei cu Iugoslavia, au fost strămutați în câmpia stearpă a Bărăganului 40.230 de nevinovați. După câțiva ani, bănățenii și mehedințenii au revenit în satele de obârșie, dar și-au găsit casele ocupate și averile confiscate, așa că au luat-o, încă o dată, de la început.

De atunci, starea Banatului s-a degradat constant, în pofida unei rezistențe înverșunate și persistente a populației. Noua stăpânire, cozi de topor cărați în cârcă de Armata Roșie, au instaurat un regim mai cumplit decât ciuma din 1738-1740. Cei care se împotriveau cu arma în mână instalării noii orânduiri, au fost vânați mai rău ca fiarele prin Munții Banatului, iar naționalizarea și colectivizarea forțată au făcut și din bănățeni supușii unui stat în care ticăloșia și impostura ajunseseră la loc de cinste.

Neputându-se opune fățiș, oamenii au recurs la forme voalate, evitând pe cât posibil să lucreze pământurile de care fuseseră deposedați. Numeroase sate dintre cele aflate în zone colinare greu accesibile, au fost complet părăsite de către locuitorii care s-au stabilit „mai la drum”, adică în jurul centrelor industriale care începuseră să se dezvolte după niște planuri aberante, ce presupuneau nenumărați pălmași.

Lumea era întoarsă pe dos, de vreme ce bănățenii din pustă, înainte atât de avuți, priveau cu jind spre gugulanii* ce rămăseseră stăpâni pe pământul lor sărac dintre munți, care nu stârnise interesul comuniștilor. În paralel, din străfundurile Vechiului Regat, au început să curgă spre Banat, puhoi de venetici, dintre aceia care nu-și aveau niciun rost prin locurile de baștină. Veneau pentru o „pită mai dulce”, fiindcă în Banat se trăia mai bine decât prin alte părți, dar în scurt timp, pentru localnici pâinea a dobândit un iz amar.
  

                                                                                Bănățeni

După un timp, sătui de împilări, șvabii au început să părăsească Banatul pentru a se reîntoarce la izvoarele Dunării, în patria strămoșească. La început, migrația se desfășura lent, dar în momentul în care Guvernul Federal s-a arătat dispus să plătească pentru fiecare etnic german repatriat, s-a ajuns la un adevărat exod. În copilăria mea, în anii 70 ai secolului trecut, în Lugoj, Timișul despărțea partea românească de cea nemțească și la fiecare pas auzeai vorbindu-se șvăbește. Astăzi... bate vântul printre crucile celor ce au contribuit din greu la ridicarea Banatului și tare ne lipsește exemplul lor, dar în casele pe care aceștia le-au părăsit, s-au aciuit alt fel de oameni.

Nu pot să afirm că toți cei ce s-au stabilit în Banat în ultimii patruzecișicinci de ani, sunt de felul celor pe care îi întâlneam în anii 80, în timpul studenției, când circulam cu Trenu’ Foamei, printre mormane de saci și bidoane cu rachiu de sfeclă. Oricum, spiritul bănățenilor le este străin tuturor, iar localnicii se simt enclavizați.

E greu să simți precum bănățenii, dacă nu te-ai ridicat dintre ei și acestă realitate este urmarea faptului că Banatul, la fel ca alte regiuni eterogene sub aspect etnic, lingvistic și confesional, precum Bucovina, Galiția sau Silezia, a dobândit o identitate deosebit de puternică.

În anii comunismului, bănățenii vedeau la televizor cum o duc ungurii, dar mai ales sârbii și în sufletele lor nemulțumirea creștea. Cu miile, ei și alții, au forțat „fâșia” sau Dunărea în Clisură, căutând libertatea chiar cu riscul de a-și găsi sfârșitul între cele două rânduri de cătane, iar cei care au rămas erau batjocoriți tot mai aprig de niște căprari trimiși de Comitetul Central.

Oamenilor li se scoteau ochii cu măcelăriile umplute cu mortăciunile de la Comtim, din care, în scurt timp, a ajuns să se înfrupte o întreagă țară hămesită. În anii din urmă ai lui Ceaușescu, țara fiind în colaps, grupuri tot mai numeroase de sârbi ne aprovizionau cu cele necesare vieții de zi cu zi și în scurtă vreme, orașe precum Lugojul răsunau de salutul „Zdravo” și de tânguirea acordeoanelor la care se cânta „Jugoslavijo”.                       
  

N-ar trebui să mire pe nimeni faptul că împinși de puternica identitate ce-i caracterizează, bănățenii au sărit cu mic cu mare în apărarea fraților unguri care, în Piața Maria din Timișoara, își susțineau pastorul.

Au urmat zile de coșmar, în care sângele bănățenilor s-a amestecat la propriu, în timp ce în restul țării, în așteptarea deznodământului, oamenii țineau ochii în pământ și-i ascultau docili pe cei ce înfierau evenimentele și pe „huliganii trădători”. Îndemnul „Azi în Timișoara, mâine în toată țara” a fost considerat demn de urmat doar până în clipa în care cei care ar fi fost în stare să-i aducă încă o dată pe ruși peste noi, au preluat puterea.

Apoi, printre cei ce habar nu au ce înseamnă Banatul, deși se înfruptă din truda bănățenilor, s-a lățit zvonul că aceștia ar fi un grup de oameni care vor să rupă scumpa noastră țărișoară sau, în cel mai bun caz, vor întotdeauna altceva decât adevărații români.

Personal, nu cred că greșesc dacă îi privesc pe bănățeni, azi într-o proporție însemnată români, ca pe o minoritate între conaționalii care nu-i înțeleg. Singurul păcat al bănățenilor ar putea fi faptul că au pentru ce să fie făloși, iar buna învoială prin care, doar în Banat, li s-au înapoiat greco-catolicilor bisericile, precum și slujbele ecumenice organizate în Timișoara, unde alături de toate cultele creștine din oraș, este prezent și rabinul5, sunt semne ce demonstrează că Banatul n-a apus.

Eu cred cu tărie că și azi bănățenii mai poartă în suflet Piatra Credinței și că tuturor le răsună în minte Marșul Bănățean, iar în momentul în care în fruntea lor se vor ridica oameni politici de factura lui Murgu, Mocioni și Brediceanu, acel colț de soare care este Banatul va străluci din nou.



Oameni buni, suntem în 2015 și de aproape un secol suntem laolaltă majoritatea celor ce simțim românește și ne batem capul cu capra vecinului. „O căruță de țărani a ținut în șah imperii” – așa ne-a descris, pe noi românii, Petre Țuțea. Foarte adevărat, însă acest lucru a fost posibil doar pentru că eram asaltați nu de un imperiu ci de imperii rivale.

Pentru a fi corect înțeles vă trimit cu gândul la Gjergj Kastrioti, mai cunoscut sub numele de Skanderbeg și la albanezii săi, care au avut de înfruntat doar Imperiul Otoman aflat în plin avânt... poporul român este „o enigmă și un miracol istoric”, așa cum ne considera G. I. Brătianu și cu siguranță istoria noastră, neconsemnată de nimeni, abundă de situații în care am zis ce au vrut să audă cei puternici, dar de făcut am făcut după cum ne-a tăiat capul plecat, pentru că altfel nici nu s-ar mai povesti despre noi.

Pe scurt, câteodată am mai dat cu oiștea-n gard, de regulă atunci când puternicii se ciondăneau între ei, dar cel mai adesea ne-am bucurat că „nu-i mai rău”.



De fapt, suntem niște supraviețuitori dar supraviețuirea implică adesea și minciună, trădare, ori angajamente luate cu jumătate de gură, gândind la scuza pe care o vei invoca în momentul în care ți se va cere socoteală și mai ales contacte frecvente cu cei de care depinzi. Este lesne de înțeles, că o asemenea presiune, dublată de o constantă sustragere de la constrângere, întinse pe parcursul multor veacuri, lasă urme în mentalul comunităților și n-ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că între românii din diverse zone, pe lângă fondul și valorile comune există nenumărate diferențe ce au legătură cu diferiții stăpâni de care au depins în decursul timpului.

În esență, această realitate nu constituie ceva rău, cu condiția să fie acceptată de noi toți, ci mai degrabă o dovadă a perenității, a unui fapt la care ne face plăcere să ne referim – apa trece, pietrele rămân, cu toate că în timp, șuvoiul șlefuiește bolovanii iar pietrele mai mărunte sunt rostogolite și înlocuite de altele, aduse din amonte. Închei paranteza deschisă cu acest subiect inflamabil relatându-vă un fel de anecdotă ce era vehiculată prin mediul cazon, în vremea comunismului și pe care cei de vârsta mea și-o amintesc, cu siguranță. Conform acesteia, proaspeții recruți ajunși în cazarmă se comportau în următorul mod – ardelenii și bănățenii se interesau de permisii, moldovenii de mâncare, iar oltenii de grade și de avansare măcar până la sergent cu diagonală.

Banatul și Ardealul sau mai bine zis, întreg spațiul din interiorul Arcului Carpatic, delimitat de munți, Valea Cernei, Dunăre și întins până spre Câmpia Tisei este un teritoriu ai cărui locuitori au intrat în contact cu Apusul cam de un mileniu. Totuși, mă întreb cum ar arăta astăzi acest loc, Ungaria și de ce nu și România în totalitatea ei, dacă n-ar fi existat Habsburgii. Desigur, se pot face o grămadă de scenarii, dar eu cred că pe termen lung nu s-ar fi întâmplat nimic care să ne bucure. Nu știu ce s-ar fi ales de unguri, dar românii ar fi ajuns precum vlahii din Timoc care abia acum se zbat să-și reafirme identitatea, am fi scris probabil încă cu caractere chirilice și mai mult ca sigur, limba noastră ar fi sunat altfel.
 

                                                             Sărbătorirea hramului la șvabi

Deci să fim mulțumiți că „sărmana Transilvanie a schimbat jugul de lemn turcesc cu jugul de fier austriac”. Fiind român, probabil că voi fi acuzat de subiectivism de către maghiari, fiindcă guvernarea austriacă i-a favorizat pe ai mei, dar insist să afirm că atât autonomia Transilvaniei cât și izgonirea turcilor s-au datorat în mare măsură contraponderii și ulterior ofensivei habsburgice.

După cum spuneam, de aproape o sută de ani suntem laolaltă și totul tinde spre ancestrala devălmășie. Au plecat nemții și evreii, au plecat și ceva unguri, dar s-au dus și milioane de români și se pare că această realitate nu interesează pe nimeni, chiar dacă se strigă sus și tare că suntem pătrunși de valorile Occidentului. Îmi imaginez, din păcate, cum s-ar vedea de pe malurile Dâmboviței o comemorare la Năsăud sau Orlat a grănicerilor din trecut, ori o procesiune la Caransebeș, unde bănățenii de azi, cinstindu-și străbunii, ar desfășura steagurile Regimentului 13 și pe cel al Graniței valaho-ilire.

În jurul nostru, prin tactici pe care ar fi trebuit să le înțelegem de multă vreme, se dărâmă țări. Uniunea Europeană ar putea fi garantul unui stat, așa cum ni l-am dorit în 1918, însă pentru aceasta avem datoria să înțelegem corect la ce se referea Iuliu Maniu când vorbea despre o Confederație a Statelor Dunărene și să acceptăm că vechea împărăție nu a însemnat doar divide et impera.

Bibliografie:

1. Babeți Adriana – (2007) Banatul – un paradis între frontiere, www.memoriabanatului.ro
2. Both St. – (2015) - De ce este Banatul fruncea: moștenirea austro-ungară, www. adevarul.ro›Orașul tău› Timișoara
3. Docea V. – (2007) În căutarea Banatului pierdut, www.memoriabanatului.ro
4. Freihoffer H. – (1983) Das Banat und die Banater Schwaben. Band 2: Der Leidensweg der Banater Schwaben im zwanzigsten Jahrhundert. Landsmannschaft der Banater Schwaben aus Rumänien in Deutschland, München, S.680
5. Gheo R.P. – (2007) Banatul – de la „Mica Americă” la „Mica Uniune Europeană”, www.memoriabanatului.ro
6. Leu V. – (2007) Istoria ca suport al regionalizării– „Banatul imperial”, www.memoriabanatului.ro
7. Rusnac M. – (2009) Împotriva falsificărilor comuniste ale istoriei Banatului, www.banaterra.eu

Note*: Primilor moartea, următorilor sărăcia, ultimilor pâinea; plugari (grai); bănățeni din zona Caransebeșului;




Sus