Luni, 17 Iunie 2019
Luni, 17 Iunie 2019


Compas / Gelu și Ildikó – răsărit și apus de soare în România

Gelu și Ildikó – răsărit și apus de soare în România

Am plâns. Mult și necontrolat. Cu furie. Din neputință și disperare că nu pot să ajut pe cât îmi doresc. Cu certitudinea că am ratat de mult șansa de a fi oameni, de a avea spatele drept, de a putea să ne privim în oglindă. Cu spaima că nu vom putea să ne trezim dimineața normali, după vise și coșmaruri cu cei care au murit ca proștii în zilele din decembrie 1989 sau în zilele de după, în bătăile luate de bâtelor minerilor.

Cu siguranța că suntem lași, că reprezentăm o generație ratată, care nu are ce să răspundă reproșurilor nepoților ce ne vor judeca că am lăsat niște mafioți fără scrupule să le ucidă viitorul. Doamne! Ce am făcut cu 25 de ani din istoria noastră?

Câteva zile am fost plecată într-un alt oraș, pentru niște analize speciale. Și, în timpul liber, mi-am ajutat rudele care m-au cazat cu amabilitate și dragoste să își caute o casă.

– Hai cu noi, te rugăm! Tu știi să vobești cu oamenii și, mai cu seamă, să te uiți dacă au actele corecte și legale.
– Ce v-a venit să vă mutați de la bloc în afara orașului?
– Ne-am săturat de aglomerație. Vrem aer, o floare, un cățel alergând prin curte. Chiar dacă e mai departe de oraș, nu contează. Satele din jur sunt la o azvârlitură de băț de oraș, se poate face lejer naveta.

Puteam să refuz când ei au fost atât de ospitalieri cu mine?! Nu, nu puteam. Și-mi făcea plăcere să-i ajut. Așa că m-am transformat în agent imobiliar și am luat-o împreună cu ei la picior din casă în casă, în toate satele de jur-împrejurul orașului. Am văzut de toate. Unele imobile vai de mama lor! Mici, din paiantă, cu un preț care nu justifica valoarea proprietății.

 

În alte locuri, însă, am găsit adevărate cartiere cu case noi, minunate, frumoase, cu un teren generos dar cu mult prea scumpe față de bugetul pe care-l aveau oamenii mei dragi, ce voiau să cumpere. Într-un final s-au oprit la o casă micuță, cochetă, construită pe o palmă de pământ.

– Probabil că asta va fi aleasa, mi-a spus vară-mea. E micuță dar spațiile sunt bine dozate. Iar prețul e foarte bun, ne mai rămân chiar și ceva bani din vânzarea apartamentului.
– Și de ce nu le-ați spus că o vreți?
– Păi…, am zis cu Mihai că ne vom hotărî numai după ce vedem cât mai multe.
– Dar de cea pe care am văzut-o aseară, ce spuneți? Mie mi s-a părut un vis.
– Da, e un vis. Dar nu un vis pentru noi. Cer mai mult decât putem noi da. Cu toate că merită prețul.

Casa despre care vorbeam era una pe care mi-aș fi dorit-o și eu, dacă ar fi fost să cumpăr. Amplasată pe un teren de 500 de metri, se vedea că nu fusese construită pentru vânzare. Proprietarii, doi tineri admirabili, harnici și întreprinzători. Au muncit pe brânci să își facă o căsuță, să-și crească copiii departe de agitația orașului. Clădirea, un parter și mansardă înaltă, era frumoasă și îngrijită, o minune aranjată de mâna a doi gospodari.

Ea, unguroiacă, o fată finuță, cu trăsături angelice, slăbuță și delicată. A fost nevoită să se lase de serviciu, cu trei copii era mult mai economic să stea acasă și să aibă grijă de ei, decât să angajeze o bonă. În plus, nici o bonă nu poate asigura dragostea maternă”, mi-a spus tânăra de nici 35 de ani, vorbind perfect românește. El, român, un bărbat de 40 de ani, cu tâmple argintii. Mi s-a părut că are ochii triști.

Copiii? Dincolo de ușă ne-au zâmbit trei minuni. Doi băieți gemeni de cinci și o fată de 13 ani. Fata, o frumusețe mijind a adolescență dar cu obrajii roșii, încă mirosind a copilărie. Înaltă, luase de la mamă albastrul ochilor și genele lungi iar de la tată cele două gropițe din obraji și părul negru ca ananosul, pe care-l avea împletit în două cozi groase, răsucite la capete în cârlionți.

Cât despre băieți! Doi gemeni adorabili cu ochi căprui, mari și umezi, care ne-au zâmbit de cum ne-au văzut, primindu-ne cu brațele deschise, ca pe niște musafiri dragi, și cu un râs zglobiu în glas. Fără să știe, în naivitatea vârstei lor fericite, că suntem veniți să le prețăluim casa, voiau să se joace cu noi și să ne spună poezii frumoase pe care le învățaseră la grădiniță. Toți membrii familiei știau să vorbească și în română și în maghiară.

– Eu am vorbit cu ei numai în maghiară iar soțul numai în română. Acum, toți se descurcă în ambele limbi, chiar și băieții, ne-a explicat, mândră, Ildikó.

I-am întrebat de ce vând. Mi se părea absurd să vinzi o casă atât de frumoasă. Era construită cu gust, fiecare detaliu fiind bine gândit, fără spații libere sau inutile dar fără a fi înghesuită. Respirai în casa lor iar casa parcă respira libertate odată cu tine. Bărbatul, simțind sinceritatea întrebării mele, mi-a povestit nefericirea prin care treceau, motivul pentru care trebuiau să se despartă de locuință.

Zece ani s-a chinuit să muncească în construcții în alte țări, trăind în camere înghesuite și mizere, mâncând te miri ce. Acasă Ildikó îl aștepta răbdătoare, iubindu-l la fel ca în prima clipă în care se se îndrăgostiseră unul de celălalt. Fetița a venit pe lume când Gelu încă umbla pe coclauri, crescută aproape numai de mamă, ținută în brațe de un tată absent, în scurtele concedii când venea acasă.

Ildikó n-a vrut să plece din țară. Părinții îi erau bătrâni și bolnavi iar ea era unica fiică. Trebuia să aibă grijă și de ei. Gelu a înțeles-o dar și-a jurat că alt copil nu avea să mai crească departe de el, așa cum crescuse fata. Și-a strâns bănuț cu bănuț, strângând din dinți, cu gândul să înceapă în țară o mică afacere. Ceva bani a reușit să pună deoparte însă a avut și ghinion. A ajuns acasă cu un picior beteag, căzuse peste el o bucată de fier beton. Șchiopăta.

   

Ildikó a chiuit și pe românește și pe ungurește când Gelu a anunțat-o că nu mai pleacă. Nu-i păsa că șchioapătă, era viu, acasă, lângă ea. Gelu și-a deschis o firmă de distribuție materiale electrice, lucruri strict necesare atât într-o clădire nouă dar și într-una veche: prize, cabluri și alte mărunțișuri. Le-a mers bine o perioadă. Așa a apărut casa visurilor și năzdrăvanii de băieți.

Fetița avea camera ei, băieții împărțeau un alt dormitor iar părinții aveau intimitate într-o altă cameră. Baia de la etaj era una singură, însă le ajungea. La parter Gelu construise un living intim, cu un șemineu într-un colț, în jurul căruia se înghesuiau cinci fotolii, câte unul pentru fiecare membru al familiei, mai mare sau mai mititel.

Parterul era fermecător, cu spații deschise. Din hol, în dreapta zăreai livingul, în față era o altă baie iar în stânga se deschidea un loc spațios de luat masa și o bucătărie, separată cu un zid tip bar. Din locul în care luai masa ieșeai pe o teresă, construită din bârne groase, în stil rustic, unde se jucau copiii în zilele cu soare. Grădina era aranjată minimalist, cu multe tufe veșnic verzi.

Banii strânși de Gelu nu le-au ajuns. A fost nevoie de un credit. Firma avea nevoie de o mașină de transport iar casa trebuia terminată și utilată. L-au luat, fără să clipească. În fond capitalismul s-a construit pe structura creditelor”, i-a spus soției temătoare, soțul umblat prin lumea largă, care visa și noaptea cum avea să le fie casa. Ce ar fi putut să spună Ildikó?!

Nimic, s-a bucurat ca un copil, avea încredere în bărbatul care îi era iubit, soț și prieten. Iar desenele lui, despre cum avea să arate la sfârșit casa, camera copiilor, grădina, o făceau să viseze cu ochii deschiși.

Când construcția a fost aproape gata, au venit și băieții. Un dar dumnezeiesc. Cât avusese numai fata, Ildikó se descurcase să lucreze dar venirea năzdrăvanilor, ambii odată, ca niște feți – frumoși, transformați pentru o vreme în gâgâlici aidoma la chip, le-a schimbat gândirea. Ildiko a renunțat la slujbă ca să aibă grijă de cei mici, să stea de vorbă cu fata devenită dintr-o dată mare, o adolescentă care avea nevoie de sfaturi.

   

– Ca să nu fie cu supărare, pe unul l-am numit Gheorghe ¬– pe românește – iar pe celălalt György – pe ungurește – , mi-a spus Ildikó. Îl alintăm Geo și Gio, mai mult ca să-i deosebim unul de celălalt.

– Și fata?, am întrebat curioasă.
– Are două nume, unul unguresc, unul românesc.

Au mai trecut niște ani de la nașterea băieților. Totul părea normal, chiar dacă era tare greu. Gelu se zbătea cu firma, vrând să dovedească că se poate răzbi și cu o afacere cinstită, dând factură și chitanță pentru fiecare capăt de ață. Era mulțumit, putea să-și plătească ratele și să asigure familiei strictul necesar. Nu trăiau în lux însă nici în sărăcie.

Apoi a venit blestemata de criză. Sau ceva ce li s-a spus că ar fi criză. Și toate visele lor s-au destrămat, an după an, până când n-au mai știut ce să facă.
– Inițial n-am crezut că va fi atât de rău, mi-a spus Gelu. Poate dacă am fi știut, n-am mai fi construit casa. Sau nu făceam băieții.
– Să nu spuneți asta!, l-am contrazis. Ei sunt adevărata voastră avere.
– Da, numai că… Cum o să le răspundem când ne vor judeca?, m-a întrebat cu obidă bărbatul. N-am fost în stare să le oferim o casă. Sau am fost dar numai pentru o perioadă. Vindem, ca să nu fim nevoiți să ne vândă banca, la mult sub prețul cât valorează.

Am plecat cu un cuțit în inimă, răsucit dureros cu fiecare cuvânt pe care mi-l spusese, neștiind ce să răspund tristeții bărbatului care mi se destăinusise cât timp Ildikó le prezenta casa verilor mei.

Ascultam o poveste halucinantă. Șpăgile, taxele din ce în ce mai mari, evaziunea făcută de firmele concurente care făceau totul la negru, au pus firma lui Gelu pe butuci. Nu mai plătise demult băncii ratele și erau amenințați cu evacuarea. Casa lor valora cât spuneau, n-aveam ce zice. Oamenii puseseră un preț corect, fără să se lăcomească. Numai că era cu mult mai mult decât suma de care dispuneau rudele mele.

Verii mei au bătut palma pentru căsuța micuță, fericiți că au putut să și-o permită. Nici măcar n-au visat la casa minunată. Îi spuseseră lui Ildikó la plecare de câți bani dispun și femeia, pe bună dreptate, le-a spus că n-are cum să mai lase din preț. După ce au făcut un antecontract cu proprietarii căsuței micuțe și cochete, au primit un telefon ciudat, straniu și tulburător, din partea lui Gelu.

– Dacă nu e un număr cunoscut, răspunde tu!, mi-a strigat vară-mea din bucătărie.

Trebuie să fie vreun proprietar de la casele pe care le-am văzut. Spune-le că am cumpărat, nu mă mai interesează alte oferte.
– Sunt Gelu, casa cu cei trei copii, pe care ați vizitat-o zilele acestea, dacă vă mai aduceți aminte… Știu că soția mea v-a spus că nu mai lasă din preț și o înțeleg. E munca noastră de ani de zile acolo. Însă eu sunt disperat. Decât să ne-o ia banca pe un preț de nimic, mai bine o lăsăm la câți bani aveți voi. Dacă vă hotărâți, sunați-ne!

N-am avut vreme să spun nici un cuvânt, Gelu a spus frazele într-o suflare și a închis repede, parcă fiindu-i frică să nu-i accepte oferta cel de la capătul opus al firului. Mi-am imaginat-o pe Ildikó, strângându-i în brațe pe gemeni, mângâind pletele crețe ale adolescentei și apoi fugind în camera ei, să-și verse nefericirea, fără să o vadă nimeni.

Și mi-am dat seama că distrugerea unor afaceri cinstite ca și cea a bărbatului căruia-i simțisem tremurul din glas și lacrima din vorbe, uciderea viselor familiilor frumoase ca a lui Gelu și Ildikó, nu se datorează crizei.

Toată nenorocirea și distrugerea acestui popor, toată nefericirea se datorează nemernicilor aflați în fruntea statului de 25 de ani, care au impus, prin furt și corupție, că numai ei, neamurile, amantele și prietenii lor au loc la masa cu bucate, înlăturând orice altă persoană care și-ar fi dorit să pătrundă cinstit și onest în lumea capitalistă.

Am plâns ca și cum cei doi tineri erau copiii mei. N-aș știut ce să le spun. Cum să le redau încrederea într-o Românie care le-a oferit numai dezamăgire? Am plans și am urât alături de ei.



Un român și o unguroaică urau hoții din cauza cărora ajunseseră să-și vândă casa, fără a se gândi de ce nație sunt ei sau hoții. Un moft, patru-cinci poșete, o baie de neam prost, o excursie exotică, o seară de poker a bogaților de carton îmbogățiți din fraudă și corupție, din jaf și furt, valora cât casa copiilor care mi-au tulburat liniștea.

N-am știut cum să îi ajut și m-a durut neputința. Le-am trimis un mesaj și i-am sfătuit să se judece cu banca și să nu dea casa sub preț, să nu renunțe la luptă. Fără să știu dacă îndemnul meu de a se lupta cu morile de vânt, ce bântuie România de când îi lumea, merită, dacă ei și copiii lor mai au o șansă să trăiască normal într-o țară jumulită pană cu pană de oameni fără bun simț și fără jenă, penalii care s-au îmbogățit furând din buzunarul fiecărui Gelu și al fiecărei Ildikó.

Scrierile autoarei AICI








Sus