Miercuri, 12 Decembrie 2018
Miercuri, 12 Decembrie 2018


Compas / Suspendați între două lumi: Ungaria și România

Suspendați între două lumi: Ungaria și România

De vreo trei zile mă bate gândul să scriu. Mă sucesc, mă învârtesc, am ideile în cap. Am ajuns aproape să spun cuvintele în somn. Apoi mă întorc. La ce naiba să scriu? În fond, e un articol despre români și vreau să-l public pe o platformă care are drept reclamă: ”Numai despre maghiari în limba română”. Cine naiba o să-l citească? Și totuși..., cuvintele se aștern grăbite, cerându-și dreptul la viață.

Fără să-mi fi propus vreodată asta, acum câteva zile am ajuns la Biharkeresztes, o localitate din Ungaria, situată la șase-șapte kilometri de Vama Borș.

– Haideți să ne vedeți casa!, ne-au îndemnat noii noștri prieteni.

Pe Ani și Barbu, doi soți cu vreo zece ani mai tineri ca noi, i-am cunoscut în Băile Felix. În bazinul cu apă termală sau la restaurant e imposibil să nu legi vorbe cu cei de alături, mai cu seamă când ai ales să mergi la început de martie, pe o vreme răcoroasă când nu se prea înghesuie lumea să vină la tratament.
   

– Casa voastră!! Păi nu ne-ați spus că sunteți din Oradea? Nu mergem, am jurat că ne ținem de tratament. Dacă ieșim, avem mulți prieteni în oraș și n-o să mai facem nici o procedură.
– Suntem din Oradea. Însă acum locuim în Ungaria, în Biharkeresztes, un mic orășel.
– Ați găsit de lucru acolo?, i-am întrebat, cu o doză de naivitate în glas care i-a făcut să râdă.
-– Ha, ha, ha! Nu. Muncim în Oradea dar locuim dincolo de graniță.

Auzisem câte ceva despre românii care locuiesc într-o țară și muncesc în cealaltă dar mi s-a părut o poveste. Nu cunoscusem niciunul care să aibă casă în Ungaria și să lucreze în România. Muream de curiozitate. L-am înghiontit pe Virgi să acceptăm invitația.

– Bine, mergem, dar stăm numai de o cafea, a cedat dragul meu soț. Femeia asta ar face orice să scape de proceduri, de tratamente. Dar dacă o las de capul ei și nu le face, o să se vaite iar de șale când ajungem acasă, a ținut să completeze.

Eu eram „femeia asta”. Și da, avea dreptate, bazinul cu apă termală îmi plăcea la nebunie dar mă scoteau din sărite restul tratamentelor. Așa că invitația la o cafea, în casa de dincolo de graniță, mi s-a părut o pauză binevenită. Plus că mă rodea curiozitatea. Cum era oare să fii român sadea și să alegi să trăiești în țara ungurilor? Despre frica românilor că ungurii de dincolo de graniță dau năvală în Ardeal să ne fure pământurile auzisem, dar de năvala românilor în Ungaria prea puțin.
„Oare ungurilor nu le este frică de românii care le cotropesc pământul strămoșesc, chiar și prin cumpărare?”

– Cum se desfășoară o zi din viața voastră? –, i-am întrebat, în drum către graniță.
– Firesc. Ca oricare altă zi, dacă am locui în România. Ne trezim la șase dimineața, facem un duș fierbinte și ne pregătim de slujbă. Noi ne bem cafeaua pe terasă vara sau în living iarna în vreme ce copiii iau un mic dejun frugal. Apoi pornim către Oradea. Sunt cam 15 kilometri din poartă până la serviciu. Pe la 7,30 ne suim în mașină și în 30 de minute suntem la birou, trecând pe la școala copiilor ca să-i lăsăm. La 16,00 pornim înapoi către casă.

–Da’ copiii? Ei termină mai repede decât voi. Cum ajung acasă, vă așteaptă?
– Nu. Sunt microbuze din Biharkeresztes către Oradea și înapoi, puse la dispoziție de Primăria Oradea. Au și pistă de biciclete neîntreruptă din Oradea până dincolo de orașul nostru, cam 40 km. Nu-i lăsăm cu bicicleta încă, sunt prea mici.

– Dar în vamă... Nu-i greu să stați la controlul vamal de două ori pe zi?
– Uite, ajungem acum. O să vedeți și voi cum este!

Într-adevăr, ne apropiam de Vama Borș. Noi, cuminți, ne pregătisem deja cărțile de identitate. Amicii noștri din spate nu schițaseră nici un gest. „Hmm, mă miram în sinea mea, ăștia n-au de gând să respecte regulile?” Vameșii români nici nu ne-au băgat în seamă, am trecut pe lângă ei ca și cum nici n-ar fi fost acolo.

– Românii te controlează la intrarea în țară și ungurii la ieșire, mi-a explicat Barbu, amuzat de mutra mea nedumerită
– Aha, am dat eu atotștiutor din cap, de parcă pricepusem totul.

Vameșii maghiari s-au uitat câteva secunde la cărțile noastre de identitate.

Eu așteptam cu sufletul la gură să-i întrebe și pe cei din spate ceva, mai cu seamă că nu-și pregătiseră nici un act.

Biună ziua doamna Ani, domnule Barbu! Azi nu veniți cu mașina voastră?
– Nu, nu. Suntem cu niște prieteni, stăm puțin acasă și ne întoarcem. Suntem la tratament la Felix, mașina e acolo.
– Aaa, mno bine. Drum bun și concediu plăcut!, au continuat vameșii, făcându-ne semn să plecăm.

Rămăsesem cu gura căscată.

– Vouă nu vă cer actele de identitate?
– În primele săptămâni, după ce am cumpărat casa, le-au cerut. Acum nu, ne știu toți vameșii.

Trecem prin Vamă de două ori pe zi, uneori și mai des. Mai mergem la prieteni, la teatru sau la meci în Oradea uneori la întâlniri cu prietenii, la chefuri, na, ca toți oamenii.
– Măi, s-a întors Virgi către mine, tu ai văzut că ungurii au vorbit cu noi în românește?
– Am văzut, nu mă mai miră nimic.

După graniță, la numai doi kilometri, am făcut la stânga. Indicatorul ne indica Artand.

– E o localitate micuță, ne-a lămurit Ani. Dincolo de ea, este Biharkeresztes, declarată oraș chiar dacă n-are mai mult de 5-6.000 de locuitori. Acolo e casa, ajungem în câteva minute.
– Ani, voi știți maghiară?
– Nu.
– Și cum vă descurcați la magazin, la Primărie? Pare cumplit. Cred că vă este foarte greu.
– Nuuu, nici vorbă. Sunt foarte mulți români care au cumpărat casă dincoace de graniță. Așa că sunt și mulți funcționari și vânzători care rup românește. Ne descurcăm perfect. Iar vecinii noștri sunt tot români din Oradea, fac naveta ca și noi. Să nu uit, ungurii de aici acceptă la magazin și lei românești, nu numai euro.
–Adică ungurii din Ungaria au fost dispuși să se lase cotropiți de români și le-au mai învățat și limba? – m-am amuzat, gândindu-mă la situațiile conflictuale din Ardeal, acelea pe care ni le provocăm singuri, urându-ne între noi de parcă nu ne-ar ajunge pământul la toți ca să trăim în bună înțelegere.



– Asta este una din zonele cele mai sărace ale Ungariei – m-a lămurit Barbu. – Cam cum este la noi Vaslui. Satele s-au tot depopulat, tinerii maghiari au plecat în Vest să muncească sau mai spre Budapesta, încât autoritățile au fost fericite că pământul și casele s-au vândut, chiar dacă cumpărătorii sunt români sau unguri de cetățenie română de dincolo de graniță. Noi, și alții ca noi, am cumpărat pentru că nu ne-am permis în Oradea. Cu banii pe care îi dai aici pe o casă frumoasă, cu o grădină generoasă, în Oradea nu iei nici măcar o garsonieră.

Povestind, cu urechile la ce-mi spuneau amicii din spate, ochii mei urmăreau locurile pe lângă care treceam. Cele mai multe clădiri erau case frumoase, cochete, îngrijite de mâna unui gospodar vrednic. Multe dintre ele cu etaj sau mansardă. Chiar dacă era martie, grădinile foșneau de plante veșnic verzi care se aliniau pe lângă garduri iar curțile străluceau de curățenie. Parcă se pregătiseră de sărbătoarea primăverii ce sta la colț, gata să dea năvală.



–Doamne, ce frumos este! Dacă așa arată Vasluiul lor... înseamnă că noi suntem din lumea a III- a. Vai de mama noastră!
– Acum nu-i grozav, dar să vezi vara! E o feerie de flori, de toate culorile și toate felurile. Zici că e concurs între case, care are grădina cea mai frumoasă.
– Nu simțiți niciodată că sunteți aruncați între două lumi, fiecare cu regulile ei, cu tradițiile și obiceiurile ei?
– Câteodată. A fost mai greu la început, însă ne-am obișnuit. Suntem aici de șapte ani. Sigur, ne-am fi dorit să avem casă pe pământul în care ne-am născut. Dar dacă nu se poate?

Am simțit o undă de durere în glasul lor. Și n-am știut să răspund dacă era ceva greșit în a locui într-o țară și a munci în alta. Poate că nu era nimic rău, europenizarea a adus acest gen de trai pe care părinții noștri nici măcar nu și l-ar fi imaginat. M-am întrebat tot drumul, chiar și în timp ce îmi beam cafeaua în casa lor superbă, dacă oamenii aceștia nu sunt suspendați între două lumi diferite, fără să mai aibă apartenență totală la una din ele.



Ei nu pot fi considerați nici măcar diaspora. Sunt cu un picior într-o țară și cu un altul în alta. Poate că nu mai sunt nici români autentici, așa cum credeam eu că sunt ai mei strămoși. Ori poate sunt. M-am întrebat dacă vremurile pe care le trăim nu înseamnă cumva dezrădăcinare.

Sau poate că totul era firesc și normal iar concepțiile mele erau învechite, închistate în timpuri trecute, în amintiri greșite despre patriotism și pământ străbun. Idei care nu-și mai găseau locul și care vor dispărea cu totul, într-o istorie a poveștilor, în momentul când România va intra în Schengen și granițele dintre cele două țări au să dispară pentru totdeauna.

Alte scrieri ale autoarei AICI







Sus