Miercuri, 20 Martie 2019
Miercuri, 20 Martie 2019


Compas / Angela Tocilă: Românul nu-și asumă niciun eșec, e convins că rezolvă orice cu șpagă

Românului îi place să dea șpagă, să nu ne izmenim... Îl face să se simtă important, iar iluzia unui strop de putere asupra celui care-o primește îl îmbată în așa hal încât e fericit chiar dacă și-a dat ultimii bani din casă. 

Lui îi place să ”rezolve”, de-aia după fiecare accident rutier îl vezi pe vinovat cu telefonul la ureche, de zici că-i ambasador sau ceva, sunându-l pe nașul, unchiul sau vărul, șef la Circulație.

Românul nu-și asumă niciun eșec, e convins că rezolvă orice cu șpagă și nu acceptă refuzuri. El trage de buzunare, de poșete, apoi ar izbucni ”ia-i, futuți Dumnezeii tăi de căpos, că-i arunc aicia pă coridor să te fac de râs!”, știind că un refuz îi reduce spre zero șansele de a i se aproba serviciul pe care îl cere în schimbul șpăgii.
Românului îi place și jocul acela ”vă rog io frumos să luați, e doar o mică atenție...” ”oh, lăsați... Vai, nu trebuie...” în care ambele părți își zâmbesc mieros, se ating delicat pe mâini, își susură la urechi, zâmbesc cu subînțeles, una a aprobare, cealaltă a supunere. 

”Te trimit io la cineva, zici că vii din partea mea...” e iar o expresie atât de îndrăgită popular încât ar trebui consemnată în vreo culegere de folclor. Noi toți știm pe cineva și trimitem și pe alții la cineva, care va deveni cineva-ul altora, care se vor face la rândul lor, cineva-ul altor și altor români. Teoretic, toți suntem conectați între noi prin șpaga pe care o dăm sau o primim. Practic, ne despărțim când șpaga o iau alții.

Aceste cugetări ale mele nu au menirea de a declanșa o avalanșă de ”eu n-am dat/luat în viața mea șpagă” pentru că 1. Nu cred și 2. Aici nu e gazetă de perete.




Sus