Luni, 26 August 2019
Luni, 26 August 2019


Compas / Eszti néni, Avram Iancu și șciompu’ părincesc

Eszti néni, Avram Iancu și șciompu’ părincesc


Evocându-mi obârșia, îmi vine și mie să zic „nu știu alții cum sunt”, dar am convingerea că nu reprezint o excepție. Eu mă consider român, cu toate că printre înaintașii mei, alături de români „verzi”-ortodocși sau uniți, găsești și șvabi romano-catolici ori sârbi de rit vechi. Nu reprezint o excepție, fiindcă pe bătrânul nostru continent cei cu sângele neamestecat sunt o minoritate și la rândul meu, în anii în care dobândeam identitatea națională, am fost influențat de cei din jur.

Îmi dau seama de caracterul aleatoriu a stucturării acesteia și sunt convins că altfel ar fi stat lucrurile dacă, în fragedă pruncie, mama mi-ar fi vorbit ungurește sau dacă bunicii „școliți” ar fi fost șvabi de Sătmar și nu români. În realitate însă, bunicul din Sătmar era doar un meșter cazangiu iscusit, cu patru clase care se exprima cu dificultate în română. Mai târziu, pe când aveam vreo treisprezece ani și suficientă curiozitate, într-o românească relativă, acesta m-a luminat în legătură cu anumite aspecte ce ne erau prezentate în mod doctrinar la școală și asupra cărora restul adulților din familie nu insistau, din motive lesne de înțeles.

M-am născut în Cluj, însă prima jumătate a vieții mi-am petrecut-o în Banat, motiv pentru care și acum simt și mă port ca un bănățean, chiar dacă în scurtele vizite pe care le fac în zonă constat, cu tristețe, că Lugojul copilăriei mele nu mai există.



Acei oameni și valorile ce i-au animat sunt amintire și o revenire nu știu în ce măsură ar mai fi posibilă. Și aici, ca și prin alte părți, unde odinioară etnicii germani erau numeroși, se resimte acut lipsa acestora. Păcat, pentru că în aceste zone, prin puterea exemplului, sașii și șvabii au influențat pozitiv evoluția celorlalte populații.

Azi, totul a devenit monoton, iar numeroasele exemple desprinse din cotidian sunt, în general, de altă factură. Aceasta este trista realitate, iar celor tentați să mă contrazică le voi răspunde cu un citat din Pañcatantra: „Numai oamenii de nimic beau apă sălcie și spun: Asta-i fântâna tatei!”. Cu alte cuvinte, când poposesc în locul de la marginea Pustei Banatului, acolo unde Timișul își împarte apele, „mi-s străin la mine acasă”, după cum bine zicea renumitul rapsod Petrică Moise.

Din ’89 trăiesc în Cluj, locul unde m-am format profesional.


Deși orașul nu mi-a fost niciodată străin, bunicii din partea mamei fiind localnici, pe clujeni și pe ardeleni, în general, am început să-i înțeleg după aproape douăzeci de ani de ședere neîntreruptă în mijlocul lor. Încă din studenție, deci cu opt ani înainte de a mă stabili definitiv aici, am constatat cu uimire că există două comunități etnice care evoluează paralel și care au contacte, nu întotdeauna cordiale, doar când e „musai”.

Nu eram obișnuit cu așa ceva fiindcă în Banat, provincie cu populație mult mai diversă, toți eram bănățeni, iar discriminați erau doar veneticii  – „viniturile”. Spre deosebire de ceea ce cunoșteam eu, venind în Cluj, m-am confruntat cu un naționalism șovin manifestat în egală măsură de ambele etnii. Necunoscând maghiara, decât foarte vag, îmi făceam cunoștințe mai ales printre români, deși cu colegii unguri nu aveam conflicte. Câteodată, de regulă în momentele de euforie bahică, în crâșmele frecventate de studenți, ne apucam să „dezbatem” cui i se cuvine Ardealu’ și lucrurile degenerau, ne înjuram, dar în final ne trezeam. Mie, lucrurile mi se păreau în „limitele sportivității”, după cum nici formulările de genul „vorbește românește că mânci pită românească” nu le consideram de natură să supere pe cineva.

Ce-i drept, nu m-am exprimat niciodată în acest mod și probabil că acesta este unul dintre motivele pentru care, de când mă știu, mi s-a răspuns pe românește, inclusiv de către tăietorii de lemne din pustietatea de la Comandău/Kommandó. Acum, când sunt cu barba sură, îmi dau seama că abia după patruzeci de ani am acceptat realitatea – nimeni nu e obligat să-ți răspundă, în nicio limbă, dacă nu are chef. Practic noi, românii, putem pretinde să ni se răspundă românește doar în instituțiile statului. În rest, trebuie să întrebăm într-un mod care să-l convingă pe interlocutor că refuzul de a răspunde ar reprezenta o gravă impolitețe.



În momentele în care scriu aceste rânduri, mi-au trecut prin minte cuvintele memorandistului Ioan Rațiu – „Existența unui popor însă nu se discută, ci se afirmă” – și m-am gândit că dacă adevărul și istoria sunt valori unice, nu trebuie să ne mire faptul că, la rândul lor, maghiarii procedează asemănător. Spus pe românește – ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!

Foarte des, îmi vin în minte întâmplări în care am fost implicat în Cluj, dar și locuri ori chipuri. Îmi aduc foarte bine aminte că pe vremea când aveam vreo cinci ani, pe strada din cartierul Gruia, unde se află casa bunicilor mei, locuiam vreo două familii de români, restul fiind unguri. Acum, la peste patruzeci și cinci de ani, situația s-a inversat. La prima vedere, nu pare să fie nicio problemă, mai ales că eu sunt român. Orașul s-a extins, a crescut cererea de forță de muncă și, în concluzie, ar trebui să ne fie tuturor mai bine. În realitate, atunci când te poți raporta la Clujul de acum patruzeci de ani și când sub ochii tăi s-a produs transformarea, lucrurile stau altfel.

Pe atunci urbea era un oraș universitar, și când afirm acest lucru, îndrăznesc să mă gândesc la Heidelberg.

Astăzi, e drept, auzi mult mai rar vorbă ungurească prin centrul Clujului și, din fericire, băncile tricolore au dispărut de mult, iar populația pestriță, din care o bună parte a uitat manierele de la țară și nu le-a deprins încă pe cele de la oraș, mișună.

Mai mult, noi românii, dorind să ne asigurăm că „suntem pe veci stăpâni” în capitala Ardealului, am permis ca unii, pe care tot noi i-am ales, să ne batjocorească, slutind memoria lui Avram Iancu și a unui întreg șir de personalități, lezând, în ultimă instanță, România.

Cum să ne respecte alții, cum să nu-și permită să dea foc efigiei celui ce „a jăruit istoria”, dacă noi am cocoțat un Păcală în locul Craiului Munților – erou național la care ar trebui să ne gândim cu venerație – și am înlocuit tancul rusesc din spatele Catedralei Ortodoxe cu o altă hidoșenie – o femeie dizmorfă ce se vrea simbolul țării, alături de un grup de arătări, despre care se pretinde că ar reprezenta marii noștri domnitori.

În atâția amar de ani, am ajuns să înțeleg maghiara și într-o oarecare măsură s-o și vorbesc. În ’90 a venit pe lume fiica mea cea mare. De nevoie, am apelat la o unguroaică bătrână care a acceptat să-i fie bonă. Eszti néni vorbea românește ca vai de lume și după o vreme copila o imita. Atunci, am intervenit și am rugat-o să i se adreseze doar în ungurește, pentru că românește vorbea suficient cu noi. În acel moment, pentru o clipă, am sesizat o sclipire aparte în ochii bătrânei, pe care nu m-am străduit s-o interpretez, dar pe nesimțite, am luat și eu ore de maghiară.

Când a venit vremea grădiniței, toate educatoarele strâmbau din nas, explicându-ne că fetița e prea mică. Fiind încurcați, ne-am interesat și am aflat că pe strada Bisericii Ortodoxe funcționează o grădiniță particulară maghiară. Am fost acceptați, iar óvónéni, o doamnă distinsă, scriitoare de povești pentru copii, s-a ocupat de copilul nostru, un an de zile, într-un mod pentru care îi sunt recunoscător. Și va asigur că fata a rămas tot româncă.

Zilele Revoluției mi s-au întipărit în minte, deși recunosc că în acele momente de exaltare nu am fost atent la detaliile ce ulterior s-au dovedit importante. Nu mă refer la gașca de staliniști și de coțcari ce au acaparat puterea, fiindcă o bună parte dintre ei sunt deja „oale și ulcele”, ca să-l parafrazez în continuare pe Creangă, ci la un moment cu totul neobișnuit – ungurii, aceiași care astăzi arborează drapelul țării în bernă de 1 Decembrie, cântau „Deșteaptă-te, române”.

Atunci gândeam că ungurii se dau pe brazdă și că după înlăturarea dictaturii „lupul va locui laolaltă cu mielul” (Isaia 11,6). Ulterior, raportându-mă la evoluția evenimentelor, am înțeles că, de fapt, ungurii ne implorau pe noi, cei mulți, să-i izbăvim de tirania ce ne apăsa deopotrivă.

În plus, în zilele acelea, din câți preoți au existat în țară, unul singur, și acela dintre cei fără cruce, a fost în frunte.

Și l-am apărat laolaltă – români și unguri. În rest, nu am auzit vreun clopot tras în dungă, porțile sanctuarelor au rămas închise, iar muribunzii își dădeau sufletul pe caldarâm fără ultima împărtășanie. Dar fiecăruia după fapte...

De altfel, totul e foarte simplu. Prin părțile noastre, cu toții recunoaștem Decalogul drept cod moral și ar trebui să ne fie clar că dacă vom fi judecați după acele porunci, în niciun caz „verdictul” nu va fi formulat în maniera „deși a fost român/ungur, a fost un om de treabă”.

Recent, am trecut prin momente asemănătoare, chiar dacă mai puțin dramatice. M-am emoționat până la lacrimi văzând mulțimea de tineri, aproape niște copii, așa cum eram și eu la revoluție, care prin tenacitate, scandând „Nu corporația face legislația” și „Puie Monta” au oprit ceva ce părea de neoprit deși, de această dată, erau destui popi la „datorie”. Am fost acolo, am participat la mitinguri, am vorbit cu ei și vă pot spune că erau copiii noștri, ai tuturora. Pe scurt, ni s-a dat o nouă șansă; să n-o omorâm în fașă.



Scriind aceste rânduri, sunt conștient că voi fi atacat din multe părți. Mă vor înjura cei care, în delirul lor se cred printe aleșii Biciului lui Dumnezeu, iar cei ce pretind că ar descinde din Zamolxis mă vor face vânzător vândut. Le spun de pe acum că m-am consultat cu mulți dintre aceia a căror părere contează pentru mine. Am discutat și cu români, și cu unguri, dar cel ce-a înclinat balanța a fost un poet român din Banatul Sârbesc, deci un minoritar. Acesta, în dulcele grai, atât de drag mie, mi-a spus: „Precine, aiși io mi-s majoritar. Aiși mi-s șciompu’ părincesc* și morminții, natu’* și zănatu’* și nima nu-mi are treaba. Aiși mi-s acas’.”

 * șciompu’ părincesc – casa părintească; natu’ – neamul; zănatu’ - munca




Sus