Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Compas / Vin românii! Vin ungurii!

Vin românii! Vin ungurii!

Văzând criticile din The Guardian, The Independent și Metro co.uk. despre documentarul intitulat The Romanians Are Coming (Vin românii) am devenit extrem de curios să văd acest film. În primul rând pentru faptul că cele trei publicații amintite au scris despre documentar lucruri foarte bune, unul dintre acestea fiind intitulat chiar în felul următor: 6 reasons why The Romanians Are Coming is definitely worth a watch (Șase motive pentru care acest film merită să fie vizionat).

   

Citind criticile mi-am făcut repede bagajul minim necesar pentru a-mi forma o imagine vagă despre conținut și mod de realizare, dându-mi seama repede că scheletul documentarului este clădit pe aceeași generalizare populistă și populară în același timp, care este la mare modă acum în Europa, adică cea a personificării lucrurilor, a temerilor, care sunt de fapt tendințe, grupuri extrem de diversificate sau pur și simplu sentimente.

În acest documentar românii – ca o națiune întreagă – sunt concepuți ca oameni cu o educație precară, cu un sentiment civic apropiat de zero și în marea lor majoritate de naționalitate romă, care trăiesc ori în sărăcie ori în „ghettoul” din Baia Mare.

Această sărăcie a lor este însă una pitorească, familiară și mai ales veselă – majoritatea personajelor sunt mereu gata să facă haz de necaz sau să danseze un pic în camera lor sărăcăcioasă –, sugerând astfel englezilor de rând, că acești „români”, care trăiesc într-o țară numită România, sunt toți cam așa. Cu dantura distrusă, dansând optimiști în gunoaie, ascunzându-și sacii de dormit în cutiile instalațiilor și – dar nu în ultimul rând – „descurcăreți”.



Am pus acest „descurcăreț” în ghilimele, deoarece această expresie m-i se pare una cu un gust specific românesc. Când unul dintre personaje spune, că-i plac banii Angliei (pe care îi obține ca imigrant „descurcăreț” de la statul englez), spectatorul român nu știe cum să reacționeze. Să râdă discret, spunând că iată, ce descurcăreț e tipul, sau să roșească de rușine. Reacția englezească este însă una promptă: enervare, sentimentul de a fi făcut fraier de cineva – de „un cineva” care spune aceste lucruri provocatoare, strigătoare la cer râzând și mai ales foarte sincer.

Din punct de vedere jurnalistic documentarul este într-adevăr unul ieșit din comun. Informează despre o tematică care stârnește interesul multora, folosește ca interlocutori mai multe persoane, adică mai mulți români, interviurile nu sunt trucate, imaginea și dinamica fără greș, concepția redactorului clară și concisă... și totuși spectatorului român îi rămâne amară gura după vizionare.

E greu să formulez prompt, de ce „nu este în regulă” acest documentar.



Faptul că personajele principale sunt preponderent romi, nu este neapărat „punctul culminant” vulnerabil al documentarului, deoarece România are o comunitate uriașă de romi, ba chiar este un trend nou în politică a numii absolut toți cetățenii români ca români-români (în opoziție cu concepția potrivit căreia România este locuită de români, maghiari, germani, romi și alte naționalități). Deci din acest punct de vedere personajele de etnie romă sunt români-români în documentar, deci modul lor de a concepe viața devine una „pur românească”.

„Descurcăreții” iarăși par autentici, deorece încă din anii 80 în România se recunoaște colocvial, că a fi „descurcăreț” însemnă să fii un fel de Robin Hood popular într-o societate rigidă, adică bazată pe legi, idealuri, principii. A fi „descurcăreț” înseamnă ceva pozitiv în România, ba chiar ceva obligatoriu, ca să „fentezi” pe alții, care se lasă „fentați”. Deci nici „descurcărismul” nu poate fi numit o verigă slabă a documentarului.

Analizând cu severitatea de rigoare acest documentar – din prisma jurnaliștilor englezi, desigur – avem în față un film care are șanse reale de a câștiga concursuri serioase.

Deși.

Deși un astfel de reportaj-documentar ar necesita și un efect contrast, pentru a deveni și mai autentic – și absolut fără suprafețe de atac. (Acest lucru observă  pe undeva și The Telegraph)



Lipsește din acest film românul realizat din România și românul realizat în Anglia. Dacă – măcar câteva minute – am avea în documentar și un român bine situat, care coboară din mașina sa de lux și urcă scările la vila sa din UK, atunci spectatorii din Anglia ar înțelege mai bine că ceea ce văd este într-adevăr o realitate, dar nu una definitorie pentru habitusul românesc , nu una caracteristică pentru modus vivendi-ul tuturor românilor. Cu alte cuvinte: englezii ar înțelege mai bine, că acest documentar oferă doar un aspect al realității și atât.

Putem pune întrebarea: de ce nu au conceput astfel acest documentar realizatorii? Nu aveau redactorii destulă substanță cenușie pentru asta? Nu cred. Vroiau să facă un documentar ostil tuturor românilor? Nu cred.

Deci, cum vedeți, nu prea se poate formula, de ce pare acest documentar așa tendențios și chiar „antiromânesc”. Pare totul în regulă – cu ochii englezilor.

Eventual noi maghiarii din România am putea face următoarea observație. Suntem solidari cu acei români care se simt jigniți după vizionarea acestui documentar – care va funcționa vrând-nevrând ca o carte de vizită colocvială „a românilor” în UK – și vă asigurăm, cunoaștem foarte bine acel sentiment de neputință, ce cuprinde românii din România, când își dau seama, că degeaba protestul ambasadei României, degeaba revolta sufletească, degeaba pornirea.

Cu Chanel4, cu The Guardian, The Independent, Metro nu ai nici o șansă să-ți valorifici părerea.

Așa simt aproape zilnic maghiarii din România, când trec pe lângă chioșcurile de ziare, și văd titlurile de tip halucinant despre „maghiari”, care au cam toate același mesaj: ungurii fură Ardealul.Vin ungurii!

Nu ai unde să protestezi .

În Anglia – Atenție!Vin românii! În România – Atenție! Vin ungurii! Nimic nou sub Soare.
 
      








Sus