Miercuri, 26 Septembrie 2018
Miercuri, 26 Septembrie 2018


Compas / Erika Lengyel: Frații Karamazov pe un Kindle - vise reale, viață virtuală

Erika Lengyel: Frații Karamazov pe un Kindle - vise reale, viață virtuală

„Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă ca relațiile interumane. În lume va exista o generație de idioți.” – spunea cândva un mare savant al umanității. Când eram mai mică, nu înțelegeam la ce se referea mai exact cel care a elaborat teoria relativismului. Cum adică să îi fie teamă de tehnologie? Până la urmă tehnologia ne este un instrument extrem de util care ne ușurează viața de zi cu zi.

         

La prima vedere, trebuie să fim cu toții de acord, pare a fi o vorbă pripită... ca să rămânem eleganți. 
Căci nu e mai bine ca în concediu să mergem cu un Kindle umplut cu mii de cărți, decât să cărăm după noi 3-4 cărți pe lângă celelalte bagaje? 

Nu e mai ușor să ne pozăm cu smartphone-ul și să putem posta instant pe diverse site-uri de socializare ca să vadă toată lumea ce gândim și ce facem în fiecare minut (mai fac și eu.. deci nu vreau să arăt cu degetul la nimeni), decât să ne chinuim cu fixarea focusului pe vechiul Minolta, apoi să avem emoții, oare câte poze sunt reușite la developare. Nu e oare mai ușor să multiplicăm un document scris cu orice font, în orice culoare prin simpla comandă ctr+copy+paste plus Ctrl+P, decât să ne chinuim cu mașina de scris și cu indigoul care mâzgălește totul? 

Ba da, este mult ușor, mult mai simplu, mult mai calitativ decât tot ce era chiar și acum 10-15 ani în urmă.

De asta poate părea puțin pripită vorba lui Einstein: căci azi programăm mașina de spălat, rufe, vase, de copt pâine.. ce vrem noi, deci le programăm și gata. Ne putem vedea de alte îndeletniciri. 

Dar ce se întâmplă când tehnologia pătrunde în sfera intimă a omului? 

Când pe relațiile umane este pusă amprenta tehnologiei. Fără îndoială, informația ajunge la interlocutor cu viteza luminii, dar ce se întâmplă cu comunicarea? Ce se întâmplă cu tonul vocii, cu privirea, cu mimica feței, cu mirosul persoanei cu care pretindem că tocmai comunicăm? 

          

Toate acestea rămân la noi, cei care vrem să transmitem mesajul: rămânem cu grimasa, zâmbetul, privirea autentică (da, știu, sunt mii de iconițe și pentru așa ceva, dar grimasa mea sau zâmbetul, lacrimile mele oare sunt identice cu cele ale colegului, vecinului, prietenului meu?) fără ca interlocutorul să poată să perceapă mesajul complet. Acesta, mai nou poate vedea dor informația transpusă în cuvinte, nu și simțirile sau manifestarea sentimentelor. 

E ca și o friptură extraordinară pusă în fața noastră de către un chelner îmbrăcat inadecvat, pe o masă fără față de masă, fără tacâmuri, garnitură, șervețele etc. Nu-i așa că parcă nu mai are același gust?


Da, în ultima vreme se cam schimbă și gustul mâncării adevărate, chiar și în cele mai luxoase restaurante cu bunătățuri preparate cu grijă de chef-i renumiți... pentru că.. din nou intervine tehnologia... Telefonul mobil a devenit o ustensilă de nelipsit de la oricare masă din orice tip de restaurant. Trebe să ne verificăm mailul, trebe să pozăm/postăm mâncarea, trebe să răspundem pe whatsapp sau trebuie să colectăm punctele bonus primite la jocul nostru preferat și instalat pe telefon.

Și uite așa, trecem cu vederea aroma, aspectul mâncării, tonul, privirea, mimica celui din fața noastră. 
Așa rămânem conectați să dăm și să primim numai și numai informații, pierzând astfel esența lucrurilor menite să ne facă viața mai frumoasă. Pentru că nu e așa, parcă are alt feeling să citim Frații Karamazov pe un Kindle super-performant, decât să răsfoim paginile aceleiași cărți simțind mirosul și textura specifică a hârtiei. Eu una optez pentru a doua variantă.

      

La fel se întâmplă și cu relațiile interpersonale: ne spunem-scriem sentimentele în mesaje, trimitem pupici și îmbrățișări cu sprijinul rețelelor de socializare, mai mult, ne combină prin intermediul tehnologiei și nu realizăm că acei pupici, îmbrățișări sunt doar niște icoane, iar aceste relații se rezumă la texte scrise de către un nume și un profil inuman. Adică numai chestii, care printr-un buton, tot al tehnologiei, se pot șterge cum și când dorim.. definitiv sau recuperabil 😉

           

Dar ca și în cazul mâncării sau cărții online, cum putem afla oare dacă acel pupic este unul obosit, tandru, plictisit, entuziasmat.. dacă le dăm/le acceptăm numai pe calea tehnologiei?

Așadar vă invit la un experiment: Dacă tot suntem în era tehnologiei, hai să încercăm să luăm masa măcar o dată pe zi fără telefon, radio sau TV, hai, poate un ziar adevărat. Și dacă funcționează, poate încercăm și cu un pupic sau îmbrățișare sau strângere de mână reală față de cei cunoscuți. 😉

Doar așa am avea șanse, minime de altfel, să-l contrazicem pe marele savant.
 






Sus